Vă mai amintiţi de această butadă: „Omul, ce mândru sună acest cuvânt!”? Dacă nu, am să vă spun la sfârşitul acestor rânduri – despre omul zilelor noastre şi despre relaţia lui cu economicul şi politicul, cu socialismul de altădată şi economia de piaţă – cine a lansat mândreţea asta de vorbă.

Mă întrebam, nu chiar retoric, atât la dezbaterea noastră despre cultură, cât şi la emisiunea cu prefectul, dacă îi mai pasă azi cuiva de fiinţa umană, de om. Şi, dacă îi pasă – puterii, corporaţiilor, sindicatelor, capitalismului de cumetrie – care sunt modelele promovate de noua societate? Că defunctul regim se străduia, cu propagandiştii lui, cu filozofii lui, cu scriitorii lui, să creeze modelul omului nou. Societatea asta a noastră cu ce model iese pe piaţă? Cu al celui care poartă Rolex la mână, şi-a construit vilă şi se plimbă în maşină de lux. Dacă n-a ajuns la puşcărie!

Haideţi să vedem, totuşi, care este modelul, pornind de la ceea ce ne dădeau drept pildă părinţii şi bunicii noştri. Mai bogaţi ori mai săraci, după norocul fiecăruia. Dacă nu aveau să ne transmită o curea de moşie, o firmă, o avere ori un cont în bancă, dragii noştri părinţi, cei mai mulţi, se străduiau, cu osârdie, să ne înveţe o meserie, căci meseria este brăţară de aur, nu? Să ne înveţe să nu îngropăm talantul, să punem la treabă moştenirea chiar dacă, uneori, ea se rezuma doar la cele două braţe şi o minte isteaţă. Să învăţăm, înainte de toate, că munca te face om, ca şi armata, unde înveţi ce-i aia ordine, disciplină, ierarhie, respect. Că se moştenesc nu doar averea, dar şi îndatoririle faţă de lumea în care trăieşti, îndatoriri faţă de părinţi, de familie, de stat, de biserică, de morală ş.a.m.d. Onoarea, cinstea, prietenia, întrajutorarea la nevoie, omenia, caracterul erau valori morale la mare preţ nu doar în catalogul de la şcoală, ci şi-n cel al familiei, al societăţii.

De ce să n-o recunoaştem: astăzi, viaţa noastră, economică şi socială, este organizată mai mult ca oricând în jurul talantului. Şi este atât de devotată banului, că omul cu adevărat începe să conteze tot mai puţin. Profitul este Dumnezeul nostru. Asta-i legea corporaţiilor multinaţionale şi nu doar a lor. Nu prea ne mai pasă de ce se întâmplă cu sănătatea omului, ce mănâncă ori ce citeşte, dacă este sau nu fericit. Asta-i treaba lui, că d-aia i-am dat libertatea de mişcare. Să pună mâna să se mişte, că ne-am europenizat şi globalizat. Cum bine observă şi colaboratoarea noastră poeta Vavila Popovici în volumul său de eseuri recent apărut: „principalele trăsături ale societăţii de azi sunt egoismul, obrăznicia, impertinenţa, lipsa credinţei”. Şi cum omul e „păcătos”, atunci – spun ideologii noii societăţi – să-i cultivăm egoismul, să-i integrăm viciile în construcţia social-politică şi-n procesul economic. Iar dacă nu mă înşel eu, asta şi fac în bună măsură corporaţiile multinaţionale, dar şi magnaţii noştri care au pus mâna pe monopolurile statului. Dar nu doar ei, ci şi partidele.

Şi uite aşa, omul „nou” de astăzi nu este altceva decât o anexă a banului, instrument de obţinut profit. Stânga ne vrea iobagi la şaibă ori pe câmpurile ţării, dreapta ne vrea slujbaşi de corporaţii multinaţionale. Nu prea mai contează identitatea, valorile naţionale, istoria noastră. Ăstea urmează să se topească în creuzetul european reîncălzit la flacăra faimoaselor cuvinte ale lui Gorki. Sună mândru cuvântul om, dar de multe ori el, omul, este mai sclav ca-n epoca primitivă, mai sărac ca niciodată, vorba lui Creangă, mai nedreptăţit şi mai fără rost ca oricând. Altădată, ţăran fiind ori muncitor, croitor, cizmar, preot, dascăl, medic, judecător, ocupaţia ta îţi dădea dreptul să-ţi ocupi un loc în lume, să fii mândru de meseria ta pe scara socială şi s-o faci onorabil. Astăzi, în concepţia „stăpânirii” – care nu mai este interesată să păstreze ordinea, ci doar legiferează – omul nu este decât o „piesă de schimb” pentru a realiza profit, un „poster fără adâncime” (Mircea Platon: „România profundă”, ed. Logos, 2008). Azi „câştigurile sunt privatizate, iar pierderile socializate”. Ce-i drept, în ultima vreme, cei care privatizează câştigurile naţiei, graţie DNA, au mai ajuns, unii, şi la puşcărie. Dar cu banii tot rămân, cei mai mulţi dintre ei.

Şi ce face cu banul omul „nou”? Uitaţi-vă în jur. Odată îmbogăţit, ilegal sau imoral, simte nevoia s-o arate, să se fudulească, să spargă banii la mall ori la „Bamboo”, chiar dacă chestia asta este de prost gust. Pe el nu-l paşte pericolul, vorba d-lui Pleşu, să „vază enorm şi să simtă monstruos… mitocanul este imun la orice manevră didactică”. Nu poţi să altoieşti un comportament superior pe un tip social de mitocan, de bădăran, după cum tulburelul n-are cum să devină imediat coniac. Este nevoie de maturizare, de sublimare, iar maturizarea presupune asceză, nu portofelul plin. Capitalismul, mai ales cel corporatist, nu face o criză de conştiinţă când spoliază solul, subsolul, tradiţiile, fiindcă el nu-şi propune să responsabilizeze omul care trăieşte pe acest sol. Mai degrabă îl anulează, fiindcă are nevoie de el ca de un şurub, să-l poată plasa unde trebuie în sistemul său multinaţional. Aşa se şi explică de ce, de regulă, salariatului său îi dezvoltă virtuţi funcţionăreşti, de mercenar (fotbalul ne oferă cele mai bune exemple), de consumator, nu de producător, de creator.

M-a luat gura pe dinainte, cum se spune în popor. Ce-oi fi având eu cu corporaţiile? Dacă, Doamne fereşte, se supără Renault, pleacă din Piteşti şi ne lasă fără locuri de muncă! Ei, uite, asta-i dilema noastră. Jucăm cum ne cântă alţii sau ne batem cu pumnul în piept că suntem români, iar acasă la noi facem ce vrem doar noi? Las’ că facem şi prost de multe ori.

Mihai GOLESCU

Distribuie pe Facebook