În societatea noastră au existat în trecut două tipologii umane fundamentale, care erau reprezentate de către babă şi moş. Aceste tipologii dădeau sens cosmic existenţei noastre şi păstrau un anumit fel de a fi, a simţi şi a gândi. Moşul şi baba erau înţelepţii satului. Or, cine se mai consideră astăzi moş sau babă? Cuvintele dispar când se pierd noţiunile de care depind. Numai dacă am cunoaşte cu adevărat ce reprezintă o babă ţărancă pentru identitatea noastră, am vedea ce înseamnă cu adevărat armonia ontologică între tradiţie şi modernitate, economie şi etnografie. De ce o babă? Pentru că viaţa ei era destul de simplă. Baba nu juca niciun rol social, ci numai pe cel casnic. Şi era singura păstrătoare a tradiţiilor noastre. Ea nu era o femeie care să se exprime în mai multe feluri, după canoanele politice şi ale modei. Dar chiar şi în condiţiile actuale, simpla prezenţă a câtorva bătrâne luate de prin toate colţurile ţării ar putea sugera contraste culturale ireductibile între aceste zone. Există, bineînţeles, o cultură autentică naţională pe care o împart, indiferent de naţionalitate şi de religie, toţi cetăţenii români. Dar, la un alt nivel, există şi un specific local de care trebuie să se ţină seama. Or, ca sociolog, eu ştiu că de la asemenea babe aş putem obţine tot felul de informaţii despre locul în care mă aflu la un moment dat, pentru că vorbele lor sunt fireşti, îţi pot spune ultimele noutăţi din sat, de pe o vale, comentează naşterile, decesele, demersurile pentru noi căsătorii, certurile, conflictele. Voi avea astfel rezumatul complet al informaţiilor locale. Ele nu citesc ziarele şi nu prea se uită la televizor, cât despre discuţiile politice puţin le pasă, fiind interesate numai de „gura satului” lor.

Pe de altă parte, eu mai ştiu că pe cât era baba din trecut de conservatoare, ea fiind în primul rând păstrătoarea tradiţiilor, pe atât este cea actuală de modernizatoare. Baba actuală a ajuns să fie plictisită de tradiţii. La fel şi moşul. Însă li s-au adus acestor tipologii şi multe etichete nejustificate. De exemplu, unii consideră că moşul este rău şi îi plac procesele. Se crede că dacă baba umblă pe la coaforul de la oraş, moşul umblă prin tribunale. Moşul nostru procesoman? Poate din cauza că pe la noi bat vânturile ideologiei politice care ne întorc capetele când într-o parte, când în alta. Ni-l fixăm într-o anumită direcţie odată cu moartea. Or, nimeni nu-şi înţelege interesul atât de bine ca moşul nostru şi nimeni nu ţine la ceea ce deţine atât de mult ca el. Şi cu toate acestea nimeni nu-şi sacrifică atât de des întregul avut al său pentru un proces. În aparenţă, aceasta este o contrazicere, în realitate însă faptul e cu totul explicabil. Căci tocmai simţul bine dezvoltat al proprietăţii îl face să resimtă în mod profund durerea ce-i provoacă o atingere adusă proprietăţii sale. Aşa-zisa manie procesomană a moşului nu este decât intensitatea simţului său de proprietate, provocată de neîncredere în instituţiile statului. De fapt, în faţa repetatelor încălcări de cuvânt ale statului, el nu poate să devină decât neîncrezător şi bănuitor.

Neîncrederea moşului, care în orice conflict juridic vede o intenţie rea la adversarul său, a luat, cu timpul, forma unor reguli de drept, aşa cum frumuseţea pentru babă a luat forma unei iluzii târzii. Pentru moş, munca şi proprietatea formează onoarea sa. Pentru babă, frumuseţea reprezintă o întoarcere la tinereţe. Ceea ce pentru moş este pământul, este creditul pentru bancher. Pentru acesta din urmă, creditul este o chestiune de viaţă. Or, pentru moş, un drept câştigat fără niciun efort este acelaşi lucru ca atunci când copiii sunt aduşi de barză. Ce aduce barza poate fi răpit de vulpe şi de uliu, crede el.
Astăzi, însă, tipologiile de babă şi moş s-au topit în masa largă a pensionarilor. Şi dacă mai găseşti pe ici şi pe colo câte un moş sau babă, ei sunt rupţi cultural. Pensionarii satelor nu văd pământul aşa cum îl vedeau moşul şi baba în trecut. Astăzi „moşii” frecventează bodegile, iar „babele” casele de modă. Baba se coafează şi îşi face unghiile cu ojă. Multe ţărănci sunt azi bolnave după oraş şi dacă satele vor dispărea vreodată ca stil specific de viaţă, va fi în foarte mare parte din cauza babei. Lumea satului actual nu mai are spirit local. Aşa a ajuns filosofia lui Kant să fie actuală. Filosoful german a anticipat că spaţiul va deveni la fel peste tot şi vidat de substanţă. Or, în trecut, spaţiul era variat, plin de miracole şi cu un potenţial diferit în fiecare punct al lui. Expresia culturală a acestui fel de spaţiu a dat-o Lucian Blaga prin spaţiul mioritic. Or, astăzi, Blaga e total depăşit.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook