Aud tot mai des sintagma: „Mi-e ruşine că sunt român”. Şi, când adesea văd la televizor de ce sunt în stare unii dintre aleşii noştri, mă încearcă şi pe mine sentimentul ăsta. Mă întâlnesc deunăzi cu fostul director al Muzeului Judeţean, Spiridon Cristocea, şi-mi reaminteşte de citatul poetului Goga unde suntem taxaţi, cei mai mulţi dintre noi, drept nişte „secături” care secătuiesc pământul românesc unde trăim.

Îmi cade în mână cartea de „Amintiri” a unei ţărănci bucovinene, Aniţa Nandriş, şi unul după altul rândurile tipărite îmi dau fiori. Dar, în egală măsură, mă simt mândru că fac parte din neamul ăsta românesc care a dat la iveală şi un asemenea caracter. Şi nu doar unul, dacă este să ne amintim de atâtea femei eroine ale neamului nostru. Nu mai am sentimentul de inferioritate nici faţă de nemţi, nici faţă de francezi, oricât s-ar ambiţiona ei să ne facă să trăim într-o Europă cu două viteze. Fiindcă, vezi Doamne, sunt ei mai cu moţ. S-au bătut la Verdun şi pe Marna, la Borodino, au pus mai multe cărămizi la temelia UE decât noi. De ruşii sovietici ce să mai vorbim! Au fost şi se pare că sunt în continuare în stare de „vitejii” şi mai răsunătoare, dar şi mult mai cumplite, care ne-au ulcerat sentimentul naţional. Iar pericolul n-a trecut. Sau, în cazul în care credem că a trecut, este bine să ne reamintim de anii când ruşii ne-au smuls, în 1812, Basarabia, cu acordul lui Napoleon al III-lea, iar apoi, cu acordul lui Stalin, au reocupat Basarabia şi Bucovina, comiţând silnicii greu de imaginat. Căci, dacă uităm, vorba lui Santayana, „cei care uită trecutul sunt condamnaţi să-l repete”. Şi spun asta, ca un avertisment, în ziua aniversării Unirii Basarabiei şi Bucovinei cu România.

Aşadar, citesc şi mă înfior la ceas de sărbătoare. Într-o noapte, pe un ger cumplit, ocupanţii au izgonit-o dintr-o casă din Bucovina pe Aniţa Nandriş, despărţind-o de bărbat şi de o mamă paralizată, obligând-o, împreună cu copiii, să urce în „trenul morţii” şi să îndure calvarul drumului către Siberia timp de trei săptămâni. „Cred că oricine are suflet de creştin şi simţ de copil pentru mamă mă va înţelege”, îl previne Aniţa pe eventualul său cititor la care ar putea ajunge jurnalul ei scris pe parcursul a 19 ani, cât timp a fost deportată în Siberia. Unde este nevoită să se lupte cu frigul, cu foamea chinuitoare, cu sărăcia devastatoare.

Un blestem istoric, un lanţ de suferinţe s-a abătut asupra a mii de familii româneşti care au avut neşansa de a se naşte în Basarabia ori Bucovina, în imediata vecinătate a unui imperiu căpcăun care, din 1812, a pus ochii pe un pământ prin excelenţă românesc. A pus ochii şi l-a ocupat ori de câte ori s-a abătut acest „blestem” istoric nefast asupra românilor din nord-estul ţării. Cum arăta ziua unei victime a războiului, silită să vieţuiască într-un bordei cu copiii ei? „Mă sculam dimineaţa, împărţiam câte o fărâmătură de pâne la copii, îmi luam şi mie o fărâmătură în mână şi toporu subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mergând pe drum, înghiţiam acele două guri de pâne.

Dar după acelia două înghiţituri, aşa de tare ceria stomacul mâncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, nu mi s-ar astâmpăra foamea?… Când amărât deschide gura Vasile şi-mi spune: ştii ce, mamă, decât să ne ducă înapoi la Nadâm, mai bine să puie o mitralieră, să tragă în noi să nu ne mai chinuim atâta. Mie mi s-a pus un greu pe inimă şi nu am putut să le spun nimic”.

Săraca mamă! I s-a pus un greu pe inimă. Şi nu mai ştie ce să le spună copiilor. Noi ce să le spunem copiilor noştri, când, iată, se împlinesc, la 27 martie, 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România? Adevărul şi numai adevărul, nu?! Care acum, la aniversare, este dureros. E dureros fiindcă, vorba poetului Nicolae Dabija, „harta noastră sângeră”. Şi sângeră pentru că „bezna vine de la răsărit”, ca să citez titlul uneia dintre cărţile scriitorului şi poetului care relata tulburător de emoţionant de dincolo de Prut: „Doru-mi-i de dumneavoastră, Ca unui zid de o fereastră”. Îl privesc într-o fotografie care-l înfăţişează privind îngândurat gaura din zidul casei părinteşti, făcută de o bombă în timpul războiului din Transnistria. Căci istoria, cu încă un război şi încă un război, se repetă, nu-i aşa?

…”Atâta groază, frică şi suferinţă câtă am avut în drumul acela nu am avut niciodată. Îşi poate închipui oricine, în timpul de iarnă pe ger de 40 de grade, o femeie să facă un drum de 80 de chilometri prin troiene de-a întregul, fără nici un drum, prin păduri, prin pustiuri”.

Recitesc tulburat cuvintele Aniţăi Nandriş şi privesc totodată invitaţia pentru 27 martie, adusă de Florin Şandru, argeşean de-al nostru ajuns cercetător la Academia Română şi totodată un înflăcărat iubitor de „fraţii de peste Prut”, cum puţini ştiu. Ţelul lui în viaţă, îmi mărturiseşte de câte ori mă văd cu el, este să trăiască doar pentru a-şi vedea ţara întreagă în hotarele sale din 1918. Şi lui îi este dor de Basarabia, deşi s-a născut la Piteşti, „ca unui zid de o fereastră”, şi pentru asta s-a implicat cu toată fiinţa sa în reuşita festivităţilor consacrate „Zilei Unirii”, ediţia a XXIII-a, organizate la Piteşti. „Dacă nu vom avea loc în sala primăriei toţi cei cărora ne pasă de basarabeni şi bucovineni – ţine să-mi spună – vom ieşi pe Strada Mare din Piteşti, unde se va desfăşura «Marşul Unirii», iar de aici vom îmbrăţişa cu gestul nostru confratern şi empatetic românii din toată ţara. De dincoace şi de dincolo de Prut. Să nu lăsăm istoria doar în seama istoricilor. Ca să nu fim din nou condamnaţi la cine ştie ce orori care, deocamdată, nu se mai întâmplă la noi.”

Mihai GOLESCU

Distribuie pe Facebook