Guvernul face „treisprezece-paisprezece” şi strada câştigă. Îşi repară, în ultimă instanţă, graba şi imensa greşeală de conţinut, de tactică, de strategie. Câştigă statul de drept şi mă refer aici la decizia Curţii Constituţionale care a confirmat constituţionalitatea dreptului Guvernului de a emite ordonanţe.

A câştigat, prin pierderea ministrului de Justiţie, şi Guvernul, care îşi recunoaşte vina complexă, potenţată de inabilitatea de a comunica. A câştigat şi Parlamentul, ca instituţie fundamentală a democraţiei, care a exersat mecanismul democratic al moţiunii de cenzură. Căci Guvernul se câştigă prin alegeri, iar democraţia se apără în Parlament prin jocul – nu o dată fluid – dintre majoritate şi minoritate. A câştigat şi ideea supravegherii puterilor în stat.

Îmi aduc aminte, în acest context, de un titlu al lui H.R. Patapievici, din „Omul recent”: „Ce se pierde când se câştigă.” Se potriveşte ca o mănuşă pentru situaţia politică de azi, din România. Radicalizarea Opoziţiei, prin gruparea Pieţei Victoriei şi a Parlamentului (prin schimburi), a mobilizat strada, ale cărei mesaje s-au radicalizat – şi ele – pe măsura trecerii zilelor de proteste. Episodul luptei cu jandarmii rămâne un punct gri, pentru că încă nu s-a dat răspunsul: CINE a fost la originea agresiunilor, a violenţei?

Este de remarcat, dincolo de arsenalul vocal, acustic şi… optic, non-violenţa străzii. Una, cu adevărat remarcabilă, care îmi aduce aminte de „ahisma”, non-violenţa cultivată de Mahatma Gandhi în India; desigur, în alte circumstanţe temporale şi politice.

„Calea adevărului şi a iubirii”, transpusă în Piaţa Victoriei de noi – nu ştiu dacă forţat – a fost şi este în puternic contrast cu violenţele verbale ale celor din studiourile TV, din conferinţele de presă şi – în timpul moţiunii – din Parlament. Ce s-a pierdut, totuşi? Discursul politic a devenit prea coroziv, nenuanţat, incomplet argumentat, agresiv; între DA şi NU, între ALB şi NEGRU, între DREPTATEA MEA şi DREPTATEA TA nu-şi găseşte locul înţelepciunea, nu-şi face loc calmul, deci judecata „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire).

Vocalul a luat locul, nu o dată, argumentului, înfruntarea de baricadă politică – competenţei, dezbaterii, polemicii. Grav este faptul că s-au creat falii profunde în societate: între stânga şi dreapta; între tineri şi vârstnici; între alegătorii care au ales şi ceilalţi, care, ori n-au ales (prin neparticipare!), ori n-au avut câştig de cauză la urne; între „poporul lor” şi „poporul nostru”; între Cotroceni şi Victoriei ş.a.m.d.

Liberalitatea opţiunii politice este pură, democratică, la urne. Aici se manifestă „demos” (poporul) şi „kratos” (puterea), adică democraţia. Aici, prin introducerea buletinului de vot, se câştigă majoritatea, iar aceasta reprezintă esenţa oricărei democraţii consolidate din lumea noastră.

M-am gândit şi la sensul evanghelic al luptei acesteia: „Certaţi-vă – se zice aici – să nu greşiţi!” Corectaţi-vă, adică.

Strada a CERTAT Guvernul care a greşit – şi formal, şi pe fond. Acesta a anunţat „mea culpa”, făcând, cum spuneam la început, acest „13-14”, nefericitele ordonanţe care au dat foc ţării. Fracturată, ţara are nevoie de linişte. În contextul european şi mondial, în climatul neliniştitor de la graniţe, România apare dezbinată. Aş vrea să observăm şi un lucru fundamental: necesitatea, totuşi, de a privi spre România profundă, spre România tăcută.

Michelangelo spunea că în blocul rece, impersonal, tăcut, inexpresiv, de marmură, vede corpul luminos al statuii pe care o va face. În tăcerea României profunde, şi nu la tribune sau în alt loc al vocalizelor – se află viitorul CORECT al ţării. Ţineţi cont de ea! Căutaţi, în marea masă a ei – vie – statuia ţării!

P.S. După ce afirmă că ne aflăm într-o „atmosferă de război hibrid”, Traian Băsescu spune: „Războiul hibrid înseamnă un război care nu se duce cu armate regulate, ci se duce cu dezinformare, cu manipulare, până la prăbuşirea instituţiilor statului. Permiteţi-mi să vă spun că una dintre obligaţiile preşedintelui este ca în astfel de momente să aibă grijă ca statul să nu colapseze.”

Traian ULMEANU

Distribuie pe Facebook