Voiam să ies din Piteşti, pe Calea Bucureşti, dar m-am blocat într-un şir de autoturisme lung de la un capăt la altul al Căii… Poliţişti, devotaţi momentului, aveau grijă să nu ieşim din blocaj (nici nu se putea!), dar n-au venit la timp cu soluţia de bun simţ de a ne indica ocolirea rutei sau de a o evita. Venise preşedintele Iohannis în Piteşti: pasăre rară în Argeş! A ales bine ziua, pentru că se dezbătea o problemă serioasă, de vreme ce industria constructoare de maşini asigură viaţa şi a altor industrii, iar producătorul de la Mioveni asigură şi el un procent serios din P.I.B.- ul ţării.

Am stat destul, captiv în şirul de maşini, aşa că m-am gândit serios la câteva întrebări: de ce se tem politicienii noştri de poporul lor? De ce se tem cei aleşi de alegătorii lor?

Fac parte dintre cei care respectă statul de drept şi, ca urmare, acceptă ordinea de drept rezultată în urma alegerilor. Votul reprezintă, pentru fiecare dintre noi, puterea populară, cea care, pe calea urnelor, poate decide configuraţia Puterii. Protestezi în faţa urnei, alegând partidul sau politicianul dorit, dar, ca în orice democraţie consolidată din lume, respecţi rezultatul scrutinului. Desigur, dacă Puterea nou constituită nu asigură o bună guvernare, sunt alte metode, democratice, de a o corecta sau chiar de a o înlătura…

Deci, preşedintele nostru ne-a vizitat. A fost primit cum se cuvine. Oprindu-se într-un loc – la RAMADA – unde este una dintre porţile oraşului, convoiul le-a închis drumul multor oameni. Se pot invoca multe: siguranţa preşedintelui, cutumă ca a oricărui demnitar, o cutumă întâlnită peste tot. Una este cutuma şi alta abuzul! Preşedintele avea, în convoi, destul sprijin pentru siguranţa sa şi, probabil, doar accesul sigur la această locaţie (ca reguli de circulaţie) trebuie musai asigurat: o prioritate de siguranţă naţională. Înţelegem! Ce nu înţelegem este obiceiul tuturor demnitarilor de a se extrage din masa din care provin, cu ajutorul sirenei, al girofarurilor, al bodyguarzilor şi al poliţiei. Ei, mai erau şi „civili” pe acolo, de! Observatorii politici ne previn că toată clasa politică este în fierbere şi că s-a început deja campania în vederea viitoarelor alegeri.

Nu vi se pare un paradox faptul că toţi – inclusiv preşedintele – cer votul poporului, sau cum vreţi să numiţi masa de alegători – dar nu se… amestecă în ei decât de la prezidiul constituit de reprezentanţii acestora (aleşi, bineînţeles cu grijă!)? Excepţiile întăresc regula.

Aş vrea să trăiesc ziua când mă pot întâlni cu preşedintele sau cu un guvernant de rang înalt, ca om egal (democratic vorbind) cu fiecare dintre noi. Apropo: am vizitat Hradul, în Praga. Cei de acolo ne aminteau că preşedintele Vaclav Havel putea fi văzut printre turişti (cu bodyguarzi discreţi, desigur!) fumându-şi, afară, ţigara…

De la el, a rămas sintagma „a trăi în adevăr”. De aceea, spunea: „Curajul înseamnă să înfrunţi opinia majorităţii în numele adevărului”.

Întăresc, în final, ideea că nu nesocotesc siguranţa ce trebuie asigurată demnitarilor. Aici, însă, am vorbit despre ceea ce înseamnă „măsuri disproporţionate”.

Distribuie pe Facebook