Se întâmplă uneori ca după luni, săptămâni şi zile neobosite să avem un moment de reculegere, în care să ne aducem aminte de ceea ce a fost cândva. Pentru mine un astfel de moment a fost recenta noapte dintre ani. În puţinele ore care mai rămăseseră până în 2017, m-am gândit la primii ani postdecembrişti. Atunci, mai precis în 1992, i-am cunoscut pe Elisabeta Rizea, Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu. Simţeam că trăiam debutul unei noi societăţi, mai decente, mai umane, cum am sperat aproape cu toţii, mult prea naivi, în primii ani de după evenimentele din ’89. Atunci, studenţii bucureşteni puneau la cale o serie de manifestări – discursuri, alaiuri istorice, poduri de flori – dedicate românilor de peste Prut. Toate societăţile studenţeşti din ţară erau invitate să participe, să trimită, de exemplu, delegaţii pe malurile Prutului pentru a construi poduri de flori. Pe lângă manifestările din Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca, s-au făcut serbări deosebite la Chişinău, dar şi la Cernăuţi. Şi astfel, tot ţinutul lui Ştefan cel Mare a fost cuprins de sărbătoare, atât vechea capitală a Moldovei, cât şi mormântul strălucitului voievod român.

Cu această ocazie, tinerii studenţi şi-au dat seama că sufletul românesc are o claviatură vastă, că sunt zone mult mai adânci decât ceea ce se cheamă politică. Nu putem să-i condamnăm pe studenţii de atunci că au fost naţionalişti, dar nici de cosmopolitism sau de internaţionalism. Singura formă naţionalistă a lor a fost faptul că aveau convingeri patriotice, în sensul că spuneau că toată cultura unui popor trebuie să pornească de la valorile populare. Studenţii credeau că greşeala cea mai mare este ca o ţară să-şi copieze legile din străinătate. Or, legile trebuie făcute după natura sufletului etnic. Vasăzică, din acest punct de vedere, studenţii postdecembrişti împărtăşeau convingeri naţionaliste, însă era vorba de un naţionalism cultural, nu de un naţionalism politic. Dar totul a fost un teatru politic, un joc de aparenţe, de formalităţi goale. Şi cât mai rentabile pentru comuniştii din eşaloanele doi şi trei. Începea o perioadă care nu putea fi decât plină de conflicte şi decepţii, multe extrem de dureroase. Se continuau într-un anumit fel mineriadele abia trecute, dar acum acestea se mutaseră în sufletele noastre. Eram atât de naivi, încât am crezut că s-a terminat cu comunismul, dar am constatat la fel de repede că ne-am înşelat cu toţii. Erau nişte ani plini de confuzie şi derută. Oamenii aveau prea puţine puncte comune. Totul părea confuz şi ezitant. Ca şi acum, de altfel.

Îmi aduc aminte că pe bătrâna Rizea am luat-o cu maşina din satul Nucşoara. Am ajuns în satul argeşean într-o dimineaţă devreme a unei zile de vară ce se anunţa însorită. Elisabeta Rizea era deja pregătită de drum. Mă aştepta în uşă, pe un scaun, pentru că o dureau picioarele. În jur răsuna un ciripit vesel de păsări.

I-am spus bătrânei că nu trebuie să ne grăbim, pentru că întâlnirea cu Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi cu studenţii era programată spre seară. Gheorghe Rizea, soţul eroinei noastre, nu ştia ce să-mi facă să mă simt mai bine. M-am mirat de buna primire din partea soţilor Rizea, dar nu ştiam atunci că aparţineam unei generaţii ce vorbea, în esenţă, un alt limbaj. Veneam dintr-o altă lume şi pătrundeam într-un alt mediu, total diferit de al meu, cu altă morală şi filozofie de viaţă.

Am plecat spre Bucureşti înainte să se înalţe bine soarele pe cer. În Capitală, am mers acasă la profesorul Ilie Bădescu, care ne aştepta cu masa pusă. Era foarte bucuros de întâlnirea cu Elisabeta Rizea, care devenise un fel de vedetă admirată de toată lumea. Bătrâna Rizea era întruchiparea fizică a unei drame trăite în anii comunismului. Bucuroasă de această întâlnire a fost şi soţia profesorului, care ne-a servit cu dulceaţă de căpşuni. De la dl. Bădescu, am plecat spre Universitate. Aula era plină de studenţi, profesori, invitaţi, ziarişti, dar şi curioşi. Pe hol, l-am întâlnit pe profesorul Septimiu Chelcea, având şi el legături de sânge cu Argeşul, căruia i-am cerut să ia loc în prezidiu. M-a refuzat politicos. Era în gestul său mult bun-simţ. Septimiu Chelcea este fiul celui care a fost un mare etnolog şi un monografist de renume, Ion Chelcea. De altfel, Septimiu Chelcea este, la rându-i, poate, cel mai mare specialist din câţi avem în metode şi tehnici de cercetare sociologică. Alături de Ilie Bădescu, Cornel Constantinescu, Septimiu Chelcea este apropiat sufletului meu. La apariţia lui Corneliu Coposu şi a lui Ion Diaconescu, studenţii s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude. La fel şi la intrarea Elisabetei Rizea. De data aceasta, însă, s-au ridicat şi Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu. Bătrâna se sprijinea pe umerii mei în mersul ei spre prezidiu. Pe faţă i se citea surprinderea unei astfel de primiri. Şi aşa au început cuvântările. Întâlnirea era condusă de profesorul Ilie Bădescu. La un moment dat, un student a întrebat-o pe bătrână ce speră de la viitor. Elisabeta Rizea a răspuns imediat: „Dorinţa mea este să se limpezească lumea, maică”. Iar acum, după un sfert de veac, pot afirma, cu toată convingerea, că lumea încă nu s-a limpezit. Dar să sperăm că anul 2017 va veni ca o picătură de lumină pentru a mai limpezi din această lume întunecată.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook