Într-un sat din nordul Italiei, Bariano, situat la 50 km de Milano, când autohtonii o sărbătoresc pe „Santa Lucia” (un fel de Moş Nicolae pentru copii), casele – nu puţine! – ale românilor stabiliţi în această zonă au răsunat de vocile colindătorilor. Este vorba de copiii români care studiază la şcoala din sat „Limbă, cultură şi civilizaţie românească”, în cadrul proiectului cu acelaşi nume, susţinut de Ministerul Educaţiei din România şi de Institutul Limbii Române din Bucureşti. Nu au străbătut uliţele, ca-n România, printre nămeţi, ci au purces, din faţa şcolii, unde s-au adunat, pe străduţele satului. Unii cu traista pregătită pentru colindeţe, alţii cu steaua, însă toţi cu dorinţa de a cânta şi de a recita în limba părinţilor şi a bunicilor, poate în limba viitorului lor îndepărtat… Niciunul din cei mici nu a mai mers „cu uratul” până anul acesta, de aceea fiecare încearcă să ţină hangul cu sprintena chitară a lui Alessandro şi să urmărească gesturile Andreei, „veterana” grupului. Ei, mai mari fiind, au mai fost la colindat în România şi la serbări, la şcoală, cunosc bine colindele, urările şi cele câteva poezii din repertoriu.

Părinţii îi urmează cu mirare şi emoţie: „Aşa eram noi la Seghet”; „Uite-i, mă, bată-i să-i bată, cât îs de faini!”; „Tot aşa făceam şi noi în sat la…”. Fiecare-şi pomenea satul (zona) de origine, într-o confesiune involuntară, făcută nu în faţa unui preot, ci între persoane cu aceeaşi identitate lingvistică, mânate de o profundă nostalgie. Numele şoptite ale localităţilor îmi compuneau „puzzle”-ul unei Românii ciuntite nu (numai) geografic, ci demografic şi, prin urmare, social. Aşteptăm vremea colindelor în România, cântate şi de aceia care au plecat departe, pentru o viaţă mai bună, împărţind cu străinii cele mai frumoase trăiri.

Astfel, familia Gavriliuc, prima gazdă, a reuşit să le ofere colindătorilor colaci proaspeţi de casă împletiţi din zona Sucevei, încălzindu-i cu un ceai îndulcit cu miere curată din România. Copiii şi părinţii le-au colindat casa, după tradiţia străbună, iar vecinii italieni priveau cu încântare la micuţii care se întreceau la cântat. Citeam pe chipurile lor eternele cuvinte ale lui Coşbuc din „Iarna pe uliţă”: „Ei, auzi! Vedea-i-aş mari!/ Parcă trece-adunătură/ De tătari.”

Ultimul popas, cel mai lung, a fost la familia Mihnea, unde, după tradiţia din Maramureş (şi nu numai!), colindătorii au fost poftiţi la masă, printre dulciuri de tot felul.

Părinţii copiilor din Bariano, oameni de mare bogăţie sufletească, au avut grijă ca trăistuţele colindătorilor să se umple, aşa cum alţii au avut grijă să facă, slavă Domnului, cu ei, în timpuri mai mult sau mai puţin încărcate de istorie nemeritată, în deceniile întunericului din România comunistă.

Delia DUMITRICĂ, profesor de limba română în Italia

Distribuie pe Facebook