În „Însemnare a călătoriei mele, în anii 1824, 1825, 1826”, Dinicu Golescu, boier cu işlic şi cu ciubuc, descoperă minunile Europei cu exclamaţii abia articulate de primitiv azvârlit brusc în grădina de aur a civilizaţiei.

În acest „întâiul jurnal de călătorie de studii”, cum îl descrie G. Călinescu în „Istoria” sa, Golescu observă, cu „o minte dreaptă, biruitoare asupra prejudecăţilor”, fenomenele de civilizaţie, administraţia şi economia ţărilor văzute: Austria, Italia, Bavaria, Elveţia.

El vizitează diverse instituţii publice, şcoli, spitale, aziluri, muzee, biblioteci, teatre, oraşe, admiră organizarea gospodăriilor săteşti şi compară cu amărăciune, dar şi cu îndemnul la trezirea din somnolenţă şi la dezvăţul de moravuri stricate de la noi.

Prin îmbrăcămintea sa orientală, călătorul atrage atenţia europenilor, contrariază şi amuză. Spre pildă, voise, la Viena, să viziteze spitalul de psihatrie. Dar doctorul i-a interzis, ca nu cumva să provoace şi alte tulburări printre pacienţii săi, la vederea unui om îmbrăcat după moda turcească.

La Pesta l-au impresionat clădirile destinate învăţământului, ca mărime şi înzestrare didactică. Mare parte din veniturile Pestei, constată el, se cheltuiau pentru învăţătură, nu ca în Ţara Românească, unde „stăpânitorii au stricat şi acele mici şcoale, dinadins, ca să nu deştepte norodul…”.

Referindu-se la noua clasă a ciocoilor, deosebită de aceea a vechilor şi adevăraţilor boieri, Dincu Golescu tună şi fulgeră împotriva acelor „trântoraşi şi cu picioarele goale, sau străini, sau pământeni, cari făr de avere de o sută de lei au ajuns în puţini ani milionişti cu palaturi şi cu moşii întocmai cu familiile ce le agonisesc în vreme de două, trei sute de ani, şi nu ajută nici patria, nici trebuinţele oraşului, cu nici un mijloc…”.

Românul nostru asistă la încoronarea împărătesei Austriei şi este impresionat de atmosferă. Mulţimea o aclamă pe împărăteasă, ceea ce nu se putea vedea la înscăunarea domnilor din Ţara Românească, prilej cu care auzeai înjurături şi blesteme.

Adept al filosofiei luminilor, Dinicu Golescu laudă binefacerile unui regim absolutist luminat, fără de regimul politic despotic, tiranic, de tip oriental de la noi. El observă că la Viena nu domnesc arbitrariul şi privilegiul, ca la noi, că se percepe un impozit general în funcţie de avere.

Întâlneşte prin sate din Austria instituţii culturale şi de interes public – teatre, spiţerii, şcoli, spitale – care lipseau chiar din oraşele din Principate.

Admiră pretutindeni, în Occident, roadele muncii libere, în cadrul unei bune administraţii care ţine seama de interesul reciproc, şi formulează judecăţi despre necesitatea unor reforme urgente în structurile economice, sociale, politice şi morale ale societăţii româneşti.

Comparaţia cu stările de lucruri autohtone îl făcea pe călătorul român să se revolte, gândindu-se la nepriceperea şi rapacitatea funcţionarilor noştri publici, la trândăvia şi luxul ostentativ al clasei privilegiaţilor. Trebuie şi la noi, spunea el, să avem curajul şi hotărârea de a începe să trăim civilizat.

Drept care, era interesat de ceea ce putea să aplice şi în ţara lui: starea drumurilor, tehnica agricolă, irigaţiile, instituţiile de cultură.

La Vicenza, bunăoară, oraş cu nu prea mulţi locuitori, constată cu uimire că există trei teatre, pentru că toţi de acolo erau foarte dornici de cultură şi iubitori de muzică.

Teatrul era o şcoală publică unde săracii şi bogaţii deopotrivă veneau să vadă „pildele celor vrednici de pomenire”. Prin contrast, în Ţara Românească exista un singur teatru, la Bucureşti, oraş mare, cu 100.000 de locuitori. Dar aici se dădeau spectacole în germană „de parcă ar fi silit acest norod de a şti toţi limba nemţească”.

Golescu se ruşina el însuşi că s-a izbit de neputinţa exprimării în limba ţării sale din pricina inexistenţei unei terminologii adecvate – ca urmare a necultivării limbii autohtone prin scrieri şi traduceri, cum s-a procedat în cazul altor limbi.

În drumul de la Viena la Munchen, admiră peisajul natural, dar şi semnele grijii şi iscusinţei omeneşti. Pădurile erau curăţate de uscături, aveau drumuri de acces bine întreţinute, de parcă te aflai într-un parc. Satele nu se deosebeau de oraşe decât prin mărime.

Este impresionat de bunăstarea locuitorilor, de hărnicia lor, de buna vieţuire prin reguli statornice în folosul tuturor. În Bavaria, toţi locuitorii erau bine îmbrăcaţi, foarte politicoşi, fără să fie umili sau slugarnici. Fiecare, conştient de drepturile şi obligaţiile sale, se purta cuvincios cu oricine.

Şi iarăşi comparaţia dătătoare de amărăciune: în Ţara Românească locuitorii se arătau politicoşi doar cu cei care le inspirau teamă, pentru că nu-şi cunoşteau drepturile decât prin acest sentiment. Se închinau numai stăpânului, zapciului, ispravnicului.

Pe ceilalţi nici nu-i salutau. Câte foloase s-ar trage din îndepărtarea linguşelii! Departe de a fi o dovadă de respect, linguşirea celor mari este mai curând o aversiune mascată, care poate trece oricând în răutate, obrăznicie şi nerecunoştinţă. Linguşirea, aroganţa „nu fac mărturie de om slobod, luminat şi cinstit, căci aceia să poartă cu acea firească slobozenie”.

Prin urmare, nimic din această civilizaţie nu se prelungeşte la noi. Dezordinea noastră orientală stârnea hohotul de râs al călătorilor occidentali în trecere prin Ţara Românească.

Nicio capitală nu furnizează atâtea elemente de batjocură notelor de drum din presa europeană. Neputând să europenizeze ţara, boierimea noastră s-a europenizat pe sine.

În România, de exemplu, aplicarea şi funcţionarea parlamentarismului nu s-au bucurat de un mare prestigiu şi, din nefericire, acest sentiment persistă şi astăzi. Parlamentul a fost în mâna tuturor guvernelor un instrument docil.

Lumea, îndeobşte, s-a obişnuit a nu da importanţa cuvenită unei instituţii, care, cu toate acestea, are o mare însemnătate în rostul unui stat modern.

Dar Parlamentul nu este respectat nici măcar de cei aleşi pentru a face parte din el.

Au fost situaţii în secolul al XIX-lea când un boier mare, pentru a-şi bate joc de Parlament, le-a trimis în locul lui la Cameră chiar şi pe slugile de la Curte.

Scrierea sociologului Traian Brăileanu ne ajută şi mai mult să înţelegem cui îi datorăm criza parlamentarismului la noi. În opera eminentului sociolog este evaluată situaţia din societatea românească, respectiv mediul intern în care se derulează circulaţia elitelor.

În scrierile sale, Brăileanu indică viciul de fond al societăţii româneşti: „Politicienii fură, funcţionarii fură, toată lumea fură. remediu: hoţii la puşcărie”.

Distribuie pe Facebook