Trăim o cursă nebună după profit. Este icoana economiei de piaţă, idealul tuturor celor care vor să trăiască bine. Şi ce-i rău în asta? Cine nu vrea să fie fericit? Nu-i rău, doar că profitul pare să fie singurul Dumnezeu, restul nu mai contează. Mai toate celelalte valori – cum ar fi dragostea de ţară şi de neam, patriotismul, prietenia, onoarea, cinstea, bunul-simţ etc – le-am îngropat ori le-am aruncat în lada de gunoi. Nu ne mai trebuie, nu se dovedesc utile dacă vrei să faci avere din politică, din jaful avuţiei publice, din trădarea intereselor naţionale.

Vom sărbători mâine – iar eu scriu de azi, fiindcă mâine nu se lucrează, se aniversează, distribuitorii de ziare au liber – ziua Unirii Principatelor Române. Momentul lui 24 Ianuarie 1859 reprezintă – dincolo de câteva războaie în care am biruit – prima mare victorie a poporului român. Ne-am dat seama că unirea face puterea, că, dând „mână cu mână”, vorba poetului care a scris superba „Horă a Unirii”, vom fi, ca să-l cităm şi pe Kogălniceanu, „o naţie una, de sine stătătoare” mai greu de subjugat de către cele trei imperii care ne-au împresurat. Şi continuă să ne împresoare cu dorinţa expresă ca nu cumva românii să aibă o patrie adevărată şi puternică, în care să trăiască uniţi în „cuget şi-n simţire”.

Dar nu doar în cuget, ci şi-n fapte! Care fapte ne arată astăzi că, în iureşul „victoriei” din decembrie 1989, am pierdut pe parcursul celor 27 de ani conştiinţa de neam, în loc s-o maturizăm. Din fericire, avem satisfacţia că România se află între frontierele sale dinainte de ’89, dar în rest, vorba cuiva, a fost vândută la kilogram, pe un leu. Cum arată azi România? Ca o ţară devastată, cu activele înstrăinate – cum adevărat scria Călin Georgescu în cartea „Cumpăna României” – cu o industrie pe butuci, cu o datorie externă în creştere vertiginoasă, cu o „cleptocraţie autohtonă foarte activă”, în ciuda înfiinţării DNA. Cu un stat ros de corupţie şi birocraţie, de incompetenţă, cedând ruşinos în faţa capitalului străin speculativ şi a „rechinilor” deghizaţi în „investitori strategici”. La noi, azi, domnesc haosul şi ineficienţa. Trăim o criză de existenţă şi, mai ales, una de identitate.

Dar astăzi, când facem un bilanţ al stării naţiei aniversând Mica Unire, mult mai grav este că nu ştim decât să ne văicărim în loc să acţionăm uniţi. Uitaţi-vă în jur! Nu mai ştim nici să iertăm creştineşte. Este adevărat că ne-au prididit hoţii şi impostorii, „penalii”, trădătorii şi lichelele, dar tot atât de adevărat este că toţi cei care au furat ar trebui înainte de toate să dea înapoi ţării averea jefuită, după care să fie băgaţi în puşcărie. Or, la noi se întâmplă invers. Îi băgăm în puşcărie, după care îi „amnistiem”, dar averea le-o lăsăm. De unde şi ura, şi vrajba politică, şi ambiţia opoziţei de a-i lăsa să „putrezească în puşcărie”. Şi, uite aşa, hoţii şi impostorii par de neînvins, dar este învins statul, socotit şi el „mafiot”, sunt învinse şi torpilate, prin metoda „Ghiţă”, justiţia, serviciile, parlamentul, armata ş.a.m.d.

Şi, uite aşa, le dăm apă la moară celor care şi-ar dor să ne vadă că am mai rămas doar cu Muntenia şi Oltenia, că Transilvania a devenit independentă, că se va crea o Moldovă Mare, cum i-a sugerat Putin lui Dodon, dăruind o astfel de hartă.

L-am ascultat, la inaugurare, pe Trump, preşedintele Americii, care impunea lumii dând ameninţător din mână: „uniţi suntem de neoprit”… „trebuie să gândim la scară mare”… „vremea vorbelor în vânt a trecut”. Mă întreb dacă nu ne-ar prii şi nouă asemenea îndemnuri – păstrând, desigur, proporţiile – care să întărească filozofia noastră, corectă şi adevărată, că numai uniţi rezistăm într-o realitate europeană şi globală unde statele îşi reevaluează locul şi rolul geopolitic. Paşoptiştii visau o Românie mesianică de pavăză a creştinătăţii. În pântecul curentului paşoptist, liberalist, junimist s-a plămădit idealul unionist. Poate că acum – când se flutură extremist ideea „eliberării de sub tirania românilor” a anumitor teritorii (vezi primul volum al lui Aurel Rogojanu, „Fereastra serviciilor secrete”) după modelul Kosovo, care apoi să fie „reînglobate” în diverse spaţii cu tradiţie istorică – vom înţelege cât de adevărată este afirmaţia că românii nu pot fi supuşi decât dezbinaţi. Iar arma cea mai eficientă de a-i dezbina este trădarea.

Şi noi ce facem astăzi? Le facem jocul celor care vor să ne vadă la pământ. Nu ăsta trebuie să fie proiectul nostru de ţară! Nu mai trebuie să murim în numele unei idei, cum au făcut-o pilduitor unii dintre corifeii Independenţei, ai Unirii, ai modernizării României. Nu mai trebuie nici să murim de frică şi de foame, cum se întâmplă azi. Nu mai trebuie să vieţuim într-o ţară aflată în faliment care trăieşte pe datorie. Toleranţa noastră s-a dovedit păguboasă, corupţia, trădarea, incompetenţa ne-au subminat interesul naţional. Să nu mai înghiţim lăcomia şi hoţia, nici la noi, nici sub orice steag multinaţional s-ar manifesta. Să nu mai aplaudăm „investiţiile” doar în managementul gunoiului. Aici am ajuns! Nici „strategiile” care au transformat ţara noastră într-un teren de vânătoare. Nici securitatea naţională jucată la televizor, după planul făcut în cancelarii europene. Dacă suntem slabi, vom fi cumpăraţi pe nimic, ca până acum.

Istoria noastră ne învaţă că unirea ne-a făcut puternici. Într-o patrie pe care strămoşii noştri au iubit-o şi apărat-o cu toată fiinţa lor. Dar noi am lăsat şi Istoria Românilor să fie batjocorită. Să stabilim noi ce este bine şi ce este rău pentru noi. Cât a făcut în ţara asta bine Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu. Altminteri, degeaba, la 24 Ianuarie ori la 1 Decembrie vom juca Hora Unirii, la Iaşi sau Alba Iulia, că tot neam de slugă vom fi. Dacă ne-am pierdut dragostea de ţară. De mai bine de un veac şi jumătate, „Hora Unirii” este adevăratul nostru imn naţional. La cadenţa şi vibraţia ei ar trebui să tresară inimile noastre. Fiindcă 24 Ianuarie este un act de căpetenie al existenţei noastre ca neam. Un act eroic pe care să-l onorăm când ne arde interogaţia poetului: „Nu simţiţi în inima voastră că tresare şi se bate/ Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc?” Suferim de cea mai gravă boală din câte bântuie naţia asta a noastră – dez-unirea! Nu cunoaşteţi un doctor care ne poate vindeca?

Mihai GOLESCU

Distribuie pe Facebook