Când scriu aceste rânduri nu vreau să-i conving neapărat pe cititorii mei, ci mai degrabă pe dl Dan Manu, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Argeş. Să-l conving şi să-l determin să nu „rinocerizeze” cultura. Nu atât cultura Argeşului în ansamblul ei, cât fosta Casă a Creaţiei Populare, escamotată sub iniţialele CJCPCT, respectiv Centrul Judeţean pentru Conservarea Culturii Tradiţionale.

Nu fac acest demers nici de dragul cercetătorului dr. Sorin Mazilescu, deşi sincer îmi pasă de acest om „îngropat” într-un subsol al Şcolii Populare de Artă – zilele trecute se ţinea de mijloc! – nici ca să-i trag preşul de sub picioare nu ştiu cărui şef de la Centrul Cultural Judeţean, nici ca să-l mai necăjesc – a câta oară! – pe dl Manu, care nu vrea să treacă prin viaţă ca un anonim. Nu vrea, dar cred că va eşua, dacă nu ia seama la subalterni. Spun asta pentru că pe dânsul nu sentimentul puterii l-a schimbat, cât îl schimbă radical comportamentul celor din jurul său. Manifestă faţă de tine supunere şi chiar admiraţie, dar dacă nu eşti atent, te-ai pierdut, ai eşuat.

Dar, dincolo de asta, pe mine mă paşte serios, foarte serios, grija de ce se întâmplă în Argeş cu inestimabilul tezaur de creaţie populară, singurul menit să ne mai identifice şi legitimeze în procesul ireversibil al integrării europene. Încet, încet, cu mai tot ce avem noi valoros în cultură şi civilizaţie, ne vom topi în creuzetul european, în cel al globalizării. Cred, dacă nu greşesc eu, că s-ar putea ca, mâine, poimâine, nepoţii ori strănepoţii noştri să nu se mai recunoască între ei nici după culorile tradiţionale ale steagului naţional, nici după haine, toate „nemţeşti”, nici după limbă, probabil englezească, nici după proiectele de zbor în spaţiu ş.a.m.d. Dar se vor recunoaşte cu siguranţă după obiceiurile comune de Crăciun şi Paşti, după o sârbă bătută cu chef la o nuntă, după o ţuică şi nişte sarmale fermecate, gustate la sărbători, în fine, după Doina unică acestui neam de plugari şi păstori.

Nu exagerez deloc! Ne paşte acest pericol al globalizării, cu bunele, dar şi cu relele lui. Priviţi în jur, ca să vedeţi că fenomenul folcloric, cel etnografic dispare iremediabil sub ochii noştri. Ici şi colo, el mai este încă viu, satul mai „fabrică” ceva folclor, motiv pentru care specialiştii se grăbesc să salveze ce se mai poate, să surprindă pe peliculă fenomenul, să-l inventarieze, să-l conserve şi să-i însemne semnificaţiile, punând sub lupă, ştiinţific, atomul lui de etnogeneză, specificul lui naţional. Pentru că fiecare om, fiecare naţiune sunt unici în felul lor, este imperios necesar să facem efortul de a ne salva această identitate, cu amprenta ei spirituală, populară şi cultă. George Călinescu ne-a făcut un enorm serviciu scriind „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, ca şi Iorga care a construit şarpanta istoriei naţionale. Dar nu avem încă o istorie a culturii populare, istorie care vine să se adune din monografii rurale, de tehnică agricolă – a plugăritului, păstoritului, albinăritului – din meşteşuguri, creaţii lirice, basme şi snoave, paremiologie, aşa cum se adună Dunărea din firişoarele de apă care se varsă în râuri şi apoi în marea cea mare.

Ce-a făcut acum câteva luni Consiliul Judeţean? În loc să amplifice dimensiunea CJCPCT de centru ştiinţific şi metodologic, după model european, cu rol de coordonator pentru celelalte aşezăminte din teritoriu, l-a desfiinţat pur şi simplu, transferând o parte a specialiştilor de aici la Şcoala Populară de Artă. Nu ştiu dacă cei care l-au sfătuit să comită această prostie au studiat Legea 143 din 21 mai 2007, OU nr. 65 din 27 iunie 2007, unde, în concordanţă cu trendul european, este stabilit rolul acestor instituţii de „conservare, cercetare, protejare, transmitere şi punere în valoare a culturii tradiţionale şi a patrimoniului cultural naţional”. Au făcut-o ori nu, dar mă întreb dacă vor putea cei trei, cum să le spun, foşti „cejecepecişti”, risipiţi în trei birouri, să îndeplinească fie şi minimul de activităţi ce se impun a fi desfăşurate de o casă a creaţiei mutată cândva într-o sală de sport la Colegiul „Brătianu”? Cu toată dragostea lor de folclor, cu toată pasiunea nobilă pe care o nutresc pentru inestimabilul tezaur de sensibilitate şi gândire tradiţională, vor putea ei să continue riguros activitatea de cercetare, de comunicare, de arhivare şi conservare, de punere în valoare a bogăţiei spirituale din perimetrul Argeşului? Cu siguranţă nu vor putea, oricât s-ar strădui. Nu vor putea să fie şi activi în teren, să descopere şi enclave etnografice, să promoveze festivaluri şi concursuri folclorice, să editeze cărţi, albume, reviste de profil, să organizeze tabere de cercetare etc. (Ar fi util de văzut, până una-alta, ce s-a întâmplat cu biblioteca fostei instituţii, cu cărţile, albumele şi filmele de aici, un patrimoniu valoros care iarăşi ar trebui salvat.)

Dacă există totuşi o strategie de viitor cu instituţia la care ar trebui să se revină şi să se numească pe bune Casa creaţiei populare, dl Manu ar trebui să ne spună. Altminteri nu face bine deloc, iar paguba nu este atât a Domniei Sale, cât a noastră, a tuturor. Casa creaţiei populare nu este altceva decât „casa părintească” pe care o nemurea poetul Grigore Vieru şi care-l blestema pe cel ce o vinde. Nu faceţi bine, d-le Manu, că v-aţi pus să dărâmaţi casa părintească a Argeşului! Mai bine aţi face să evaluaţi cinstit toate instituţiile culturale ale Argeşului şi să puneţi în fruntea lor oameni care chiar ştiu ce înseamnă cultură! Aşa cum se întâmplă, de pildă, la Biblioteca Judeţeană „D. Golescu”, cum pare să se întâmple şi la Teatrul „Al. Davila”. Aveţi grijă de cultura populară, că şi dv. veniţi din inima ei, de la ţară, de acolo de unde Mihai Ticano, ofensat de palma unui băcan, a fugit în lume. Dar n-a uitat de unde a plecat, şi-a iubit ca nimeni altul satul natal, ţara natală. Noi, toţi, ce facem pentru satul natal, pentru Argeşul care zicem că ne este drag, pentru ţară? Asigurăm sinecuri belfereşti cu salarii boiereşti? Doar unora!

Distribuie pe Facebook