Nici jocurile de altădată ale copilăriei nu erau totdeauna nevinovate. Şi eu cu prietenii mei născoceam felurite aventuri periculoase cu hoţi şi vardişti, cu fiinţe mascate şi nocturne. Şi noi visam poveşti tenebroase cu peşteri şi comori, cu feţi-frumoşi care răpeau prinţese nevinovate. Totuşi, sunt sigur că niciodată nu ne-am jucat de-a „execuţia capitală”, cum bănuiesc că s-a jucat copilul de nouă ani care i-a tăiat gâtul bunicii sale. Caut bine în amintirile de demult şi nu găsesc vreun joc atât de periculos nici măcar faţă de animale. Or, ceea ce se întâmplă azi cu copiii noştri e o adevărată nenorocire, care te obligă să te întrebi dacă nu cumva lumea începe să fie otrăvită chiar de la rădăcinile ei, de la primele ei începuturi de simţire.
Când vorbesc sau scriu despre copilul care şi-a executat bunica, mă simt deprimat nu numai din cauza atrocităţii faptului în sine, ci şi pentru întreaga lume a copilăriei pe care o demască puştiul respectiv. Deprimarea vine şi de la faptul că, alături de bunică, copilul e tot o victimă. De unde poate veni un gând criminal la un copil de nouă ani, oribil prin efectele lui? De unde îşi alege imaginaţia această macabră punere în scenă, cuţitul pus la gâtul bunicii? Eu cred că actualii copii îşi fac şi ei jocurile lor din jocurile adulţilor. Câte crime nu au văzut ei la televizor? În filme, dar şi reale. Când un copil face o crimă, o face pe cea pe care a văzut-o la televizor. Copiii fac astfel de gesturi dintr-o tragică inocenţă, ceea ce oamenii mari fac cu o tragică luciditate. Moartea nu mai are semnificaţia sacră de pe timpul când noi eram mici. Tot zilele acestea, o tânără a murit într-un accident de maşină. La înmormântare, colegii şi prietenii ei au intrat cu motocicletele în cimitir, aducându-i astfel un ultim omagiu. Ei nu au intrat spăşiţi în spaţiul sacru al cimitirului şi cu lumânări în mâini, ci călărind motociclete, de parcă erau duhuri necurate eliberate din purgatoriul lui Dante.
Pe de altă parte, la televizor şi prin ziare sunt prezentate până la cele mai minuţioase detalii crimele sau accidentele mortale. Recent am citit cum o femeie a fost decapitată cu toporul, apoi disecată şi ascunsă într-un sac de plastic. Cel ce a scris o astfel de faptă abominabilă nu şi-a dat seama că acea atrocitate răspândeşte imagini mai departe şi mai adânc, atingând fibrele cele mai intime, mai delicate ale sensibilităţii umane şi că poate imprima acolo o astfel de imagine. Nu ştiu dacă nefericitul copil care şi-a omorât bunica citea ziarele, nu ştiu dacă a văzut la televizor alte asemenea crime, dar ştiu că sinistra sa faptă seamănă aşa de bine cu faptele oamenilor mari, încât poate fi doar o nevinovată copie, o inocentă lecţie oribil de bine învăţată, un simplu exemplu cutremurător de proiect repetat. Drept care, nu se ştie dacă va dispărea situaţia aceasta ce ameninţă continuu integritatea unei copilării normale. Iată de ce în numele micuţilor care vă privesc miraţi şi cuminţi indiferenţa politicianistă şi egoistă, ajutaţi-i pe cei nevoiaşi! Să aibă parte de o educaţie sănătoasă în familie, la şcoală, de unde să ia exemplele dezirabile unei vieţi sănătoase şi normale!

Ajutaţi-le şi familiile oropsite prin ţări străine, înainte de a pierde puterea de a-şi creşte pruncii, ca să fie şi ei ca alţi copii care pot vorbi de mamă, de tată fără teamă! Nu vă cerem să vă gândiţi la toţi nevoiaşii, dar gândiţi-vă la mămici, pentru că ele sunt fericite numai atunci când îşi ştiu copiii fericiţi. Or, cât timp solidaritatea familială a rezistat, iar armonia interioară a putut să ţină piept asalturilor de afară, copiii şi-au trăit copilăria aşa cum e cunoscută de noi toţi. Dar când familia s-a dezagregat, au început singurătăţile. Sub decadenţa familiei trebuie citit procesul destrămării sufleteşti a copiilor noştri. Numai familia face din copil un embrion de conştiinţă. Nu societatea este cea care îl face pe copil om matur şi integru. Numai în familie toate elementele slujesc pentru a întemeia personalitatea. Fără aportul familiei, individualitatea copilului e camuflată şi făcută după un singur tipar standardizat.
Însă în lumea actuală, în mare parte, sensul familiei s-a pierdut. Ca, de altfel, şi cel al copilăriei. Cunosc părinţi care pur şi simplu îşi maltratează copiii. Pentru orice gest sau vorbă necugetată copilul se trezeşte cu o palmă peste gură. Unele familii, din nefericire îngrijorător de multe, sunt adevărate butoaie de pulbere, mustind de frustrări şi resentimente. Ceva iremediabil disociază generaţia copiilor noştri sau a tinerilor de cea a noastră, a celor care am trecut pragul a patruzeci de ani de viaţă. Generaţia actuală a tinerilor nu e în stare să se elibereze de frustrările propriei existenţe, ceea ce duce, pe drumul cel mai scurt, la droguri şi la alte subterfugii. Lupta cea mai aprigă şi fără îndurare este cea care îi ridică pe fii împotriva taţilor – cu excepţiile de rigoare. Nu doar ascultarea de părinte a ajuns să fie blamată, ci însăşi paternitatea. Astăzi asistăm la un proces de discreditare a condiţiei de părinte, ceea ce a dus la slăbirea rezistenţei familiilor, la subminarea solidarităţii lor.

Distribuie pe Facebook