La începutul săptămânii mi-am îndreptat paşii către un loc de pace şi bucurie, de adâncă trăire şi emoţie pentru sufletul meu. Este vorba despre Curtea de Argeş. Locul acesta, încărcat de istorie, de demnitate şi vitejie, topeşte închistarea sufletească şi permite sufletului să se ancoreze în nădejdea dumnezeiască. Ajuns în oraş, am făcut câte o milostenie şi m-am îndreptat spre Mănăstirea lui Manole, pentru a mă ruga lui Dumnezeu întru iertarea păcatelor şi pentru a aprinde o lumânare strămoşilor noştri, întemeietori de ţară, apărători de neam şi luptători ai credinţei creştin-ortodoxe. Intrând în curtea mănăstirii, obosit de drumul lung făcut, înaintam cu greu spre „templul românilor”, spre splendida construcţie bisericească ridicată de geniul românesc întru slava lui Dumnezeu. Pe măsură ce mergeam, paşii deveneau din ce în ce mai grei şi mai instabili, făcându-mă să mă întreb dacă neputinţa aceasta pământească nu vine ca un semn divin. Oare îngerii lui Dumnezeu, sesizaţi de păcatele mele, mă împiedicau să merg mai departe, aşa cum ploaia era trimisă la rugămintea lui Manole să-i întoarcă soţia din drum pentru a nu fi zidită?

La un moment dat, am fost trezit din această introspecţie de o imagine prinsă de ochii pământeşti şi am văzut că nu numai eu înaintam cu greu spre sfântul lăcaş, ci, în faţa mea, o mămică împingea chinuită un cărucior cu un copil, iar două femei (probabil mamă şi fiică) trăgeau de roţile unui cărucior în care se afla un bătrân cu handicap locomotor. Ambele cărucioare se afundau în pietrişul aşternut pe aleea de intrare în curtea mănăstirii. Când mi-am dat seama ce împiedica deplasarea cărucioarelor respective, m-am liniştit, înţelegând că nu eram oprit de cine ştie ce îngeri dumnezeieşti sau de necredinţa mea, ci de pietrişul din alee. Cauza era, aşadar, pietrişul. Şi atunci, m-am pomenit că sunt asaltat de alte gânduri, mult mai grele. Erau gânduri de judecată care nu aveau ce căuta în mintea mea, dar care mă tot frământau cu întrebarea: de ce ne-om face singuri greutăţi? Răspunsul poate fi justificat birocratic, în sensul că nu se poate schimba pietrişul cu altceva mai uşor pentru mers, întrucât nu ai voie să schimbi ceva în zona unui monument de asemenea importanţă. Dar, atunci, cum vom duce la îndeplinire cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine” (Luca 18,16). „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.” (Matei 9, 12). Bineînţeles că aceste cuvinte nu le-am folosit în înţelesul lor duhovnicesc, fiindcă nu am pregătirea necesară, dar se potrivesc situaţiei prezentate. Cu gândurile acestea de judecată, am intrat în biserică şi m-am închinat la Dumnezeu, cel bun, cel milostiv şi cel drept, şi l-am rugat să-mi ierte păcatul judecăţii aproapelui. În ciuda rugăciunii mele, nu eram lăsat în pace de memoria vizuală şi afectivă din curtea mănăstirii. Chiar dacă am închis ochii când m-am rugat, n-am putut să nu-i deschid ca să văd strălucirea în lumina zilei a chipurilor pictate în biserică. Oare cât de distrusă să fi fost pictura originală încât a fost necesară înlocuirea ei, nepăstrându-se duhul ortodox, sau cât de mult a contat că biserica trebuia să devină necropolă regală?

Cred că întrebarea aceasta comportă şi răspunsul. Cum se face că la Biserica Domnească din acelaşi oraş s-au păstrat în bună parte frescele originale mult mai vechi, trecute şi ele prin cutremure şi incendii? Fără să răspund la această nouă întrebare, am deschis ochii minţii pentru a trăi măcar o clipă sentimentul avut de înaintaşi în timp ce priveau fresca lui Dobromir de la Târgovişte şi m-am gândit că Dumnezeu l-a ferit pe Neagoe Basarab să aibă un asemenea vis urât: să i se înlocuiască pictura şi să i se restaureze biserica într-o asemenea manieră. Repede am deschis ochii, fiindcă sufletul mi se întrista, nefiind capabil să-mi reprezint mintal ce este iremediabil pierdut: sufletul românesc pus în tiparul bizantin şi universal. În dorinţa monarhiei de a transforma biserica de la Curtea de Argeş în necropolă, i s-a impregnat un stil după chipul şi asemănarea regelui Carol I. Bine că, în cele din urmă, reprezentanţii bisericii au reuşit, după anii ’90, să construiscă o nouă catedrală, care să îndeplinească rolul de necropolă regală. Altfel, cine ştie ce se mai putea întâmpla.

Am ieşit din biserică, iar în faţa mea s-a profilat un nou tablou. Mămica, întâlnită mai înainte pe alee, abandonase căruciorul în drumul său şi urca voioasă cu copilul în braţe, călcând hotărâtă pe treptele bisericii. Însă cele două femei, cu bărbatul cu handicap locomotor, renunţaseră să-l care pe acesta până în interiorul lăcaşului de cult şi împingeau căruciorul în jurul bisericii, în timp ce bietul om îşi făcea cruce neîncetat. Am văzut pe chipul său bucurie: nici urmă de regret pentru situaţia sa, nici urmă de judecată faţă de semenii care nu l-au sprijinit să ajungă în biserică. Faţa sa, în timpul rugăciunii, era luminată de duhul lui Dumnezeu, iar ridurile de pe chip, în prezenţa rugăciunii, se estompaseră. Cât de departe sunt de oamenii care nu văd obstacolele atunci când merg spre Dumnezeu?

Distribuie pe Facebook