La o zi după… ziua mea aniversară, un prieten pe care nu l-am mai văzut de multă vreme mă aştepta să dea el de băut. Contrar cutumei. La Marcello, pe masă cu o cafea, un pahar de vin roze şi o pizza. Aveam oră la dentist şi, mărturisesc, invitaţia făcută prin telefon îmi era peste mână. Dar m-am conformat, ca să descopăr până la urmă că aş fi pierdut enorm dacă n-aş fi dat curs invitaţiei. Ca să aflu cine mă cred. Un Mihai şi atât!

A adus cu el, în dar, două cărţi, ambele rare pentru mine: „Ciclul anului şi cele şapte arte”, de Sergej O. Prokofieff (Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2016) şi „Zece nevoi umane”, de Solomon Marcus (Ed, „Spandugino”, 2015). Şi a mai adus cu el un monolog despre cine suntem şi despre nevoia de a îndeplini fiecare dintre noi – fie că purtăm numele arhanghelului Mihail ori al lui Victor, învingătorul – o misiune pe lumea asta. Am lăsat deoparte şi ora la dentist, şi alte lucruri presante şi m-am lăsat sedus de dialog şi idei, unele frisonante şi apetisante, menite să te facă să înţelegi ce se întâmplă cu tine şi cu cei din jurul tău. Privind îngândurat către viitor, într-o lume bulversată şi angoasată. Într-o lume în care intelectualii, dezamăgiţi, nu se prea mai implică, ori dacă o fac, contribuie mai degrabă la dezbinarea corpului social, decât la sudarea lui sub semnul coagulant al naţiei. Nu al năucitoarei teze „political correct” care începe să facă şi la noi prozeliţi, când vorbim de autoritate, de ierarhia valorii, de rolul statului şi al familiei, de democraţie, de ceea ce ar trebui să fie firesc, nu nefiresc.

Potrivit concepţiei antroposofice a lui Rudolf Steiner – vă spune ceva numele ăsta? – expusă într-un şir de prelegeri despre ştiinţa spirituală, reunite în cartea cu titlul de mai sus de S.O. Prokofieff, împlinirea destinului fiecăruia dintre noi şi al lumii întregi este în strânsă corelaţie cu ritmul nostru de viaţă, cu ritmul Pământului, care este un organism viu, şi cu ritmul anotimpurilor anului, în fine, cu ritmul celor şapte arte. Ca şi Pământul, corpul uman are patru elemente constitutive – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul – care acţionează şi reacţionează în tandem şi, dacă reuşeşti să te adaptezi la ritmul universal, reuşeşti cu siguranţă să-ţi găseşti şi ritmul tău interior, echilibrul necesar să „devii subiect şi nu obiect manipulat”, ca să-l cităm pe Noica. Care tot Noica, îmi amintesc, ne atrăgea atenţia că e important nu ce eşti, ci ce devii după ce ai acumulat, după ce ai parcurs două dintre cele trei etape, estetică şi etică, ale vieţii, ca să ajungi la cea de-a treia, religioasă (Kirkegaard). Că în viaţă ne trebuie regulă şi ritm, după care să-ţi reglezi „pasul”, fiindcă omul trăieşte în serie de câte trei decenii. Dacă, desigur, ţi-ai reglat astfel pasul ca să ajungi la 90 de ani. Şi, ca să ajungi aici, ar trebui să ţii cont neapărat de cele „zece nevoi umane” sau, dacă vreţi, de cele zece porunci, cum le fixează academicianul Solomon Marcus. Adică, pe scurt, de nevoia de a da sens vieţii, de întrebare şi mirare, de îndoială şi suspiciune – ceea ce fac mai tot timpul jurnaliştii – de nevoia de împrospătare, dar şi de greşeală şi eşec, de nevoia de joc, de identitate, de omenesc şi omenie, de cultură, în fine, de transcendenţă.

Care transcendenţă este explicată prin nevoia copiilor de a se căţăra în copaci, de a te îndepărta de sol, de a ţâşni spre înalt. Doamne – nu pot să nu exclam – copil fiind, ce mult aveam când n-aveam nimic!

Mă opresc aici, cu gândul că v-am trezit suficient interesul asupra subiectului, mai ales că pe mine cele două cărţi, parcurse cu sufletul la gură, m-au ajutat – alături de o a treia, „Uşa interzisă” a lui Gabriel Liiceanu, asupra căreia mi-a atras atenţia tot un prieten de sub munţii Făgăraşului, dr. Alex Duşan – să depăşesc două momente deosebit de dificile provocate de trecerea la cele veşnice a doi buni prieteni, unul inginer şi altul scriitor. Afectiv, fiinţa mea secătuită probabil de serotonină, mă dusese până-n pragul depresiei, prăbuşindu-mă în gol la vestea cumplită a morţii celor doi. Sfatul dat de Liiceanu – îl scriu aici cu gândul că-i va ajuta şi pe alţii – mi-a fost de un real ajutor, aducându-mă cu picioarele pe pământ, reglându-mi relaţia cu mine, cu ceilalţi şi cu moartea. Lumea-i plină de nenorociri, ele dau năvală peste tine de cum deschizi televizorul, fiindcă presa-i lacomă de nenorociri. Ei bine, ideea este să deschizi uşa sufletului tău doar la atâtea nenorociri cât crezi tu că poţi să duci, nu mai mult.

Bun sfat şi-mi dau seama că, intuitiv, l-am şi urmat de regulă, de vreme ce am reuşit să traversez cel mai adesea spaimele omului modern. Mai ales că azi, se pare, zeii ne-au cam părăsit şi ne-au luat în stăpânire alţi zei, mult mai tereştri şi mai interesaţi de noi şi de soarta pământului nostru, de ce se află în măruntaiele lui. Dar şi această uşă pare să fie interzisă. Evident, nu de prieteni. Că adevăraţii prieteni lasă totul şi vin şi de la capătul lumii, dacă ştiu că ai nevoie de ei. Doar din lumea de dincolo nu mai vin. Sau cine ştie!

P.S. Sper să nu fiu citit în cheia tristeţii metafizice în care scrie colegul meu de pagină, poetul Dan Rotaru. Sunt şi sper să rămân un optimist până la capătul vieţii. Cum sper să fim cu toţii, inclusiv cei care mi-au transmis numai gânduri frumoase şi urări de „la mulţi ani!”. Cărora, iată, le întorc şi eu urările, vorba cronicarului, cu asupra de măsură, căutându-l în permanenţă pe Dumnezeu. Că suntem cu toţii muritori, vorba poetului. Ne naştem cu o singură certitudine, că suntem datori cu o moarte. Mie, unuia, doar jurnalistica îmi mai rămâne datoare. Sau, mai ştii, poate că nici ea!

Mihai GOLESCU

Distribuie pe Facebook