Aflându-mă cu treburi într-o bancă, a trebuit să aştept să-mi vină rândul la ghişeu, pentru că aveam în faţă mai multe persoane. Erau vreo cinci sau şase tineri pe care am avut prilejul să-i privesc nestingherit şi să le sesizez ticurile ascunse. Mi-am dat seama că nu se cunoşteau între ei, dar se asemănau atât de mult, încât, la prima vedere, ai fi zis că sunt fraţi. Aveau la gât un fel de lavalieră, iar peste umeri era aruncat un fular înfăşurat de câteva ori. Urechile le erau astupate de căşti micuţe legate la un iPod. Păreau neatenţi la ceea ce se petrecea în jur.

Din discuţiile cu femeia de la ghişeu, am aflat că mai tinerii mei colegi de banking abia se întorseseră din străinătate. M-am gândit că am privilegiul să cunosc tipul european de tânăr. Un tânăr care se întoarce acasă de sărbători cu credinţa că e mai deştept decât chiar tatăl său. El ştie să scrie şi să citească într-o limbă străină, are numeroase cunoştinţe de politică şi multe, multe altele de care cel rămas acasă habar nu are. Iar când se îmbracă pentru a ieşi la restaurant, el pare un om civilizat. Tatuajele de pe braţe şi piept sunt un semn al civilizaţiei lui. Dacă sufletele se descompun, atunci trupurile se compun şi se recompun prin intermediul tatuajului. Dacă bărbaţii se tatuează, femeile îşi măresc buzele sau ne arată coapsele. Este vorba aici de o sfidare la adresa creştinului, care a început încă din Renaştere să-şi prezinte frumuseţea corpului – nu a Madonei, ci a oricărei femei. Sigur că, în substanţa tatuajului, intervin şi elemente de ordin artistic. Şi totuşi, prezenţa şi grafica tatuajului redau, la modul plastic, potenţa sexuală. O decadenţă inaugurată de Boccaccio, care prezintă nişte istorioare cu călugări; citind psalmul al cincizecilea, aceştia îşi rezemau degetul fermecat pe pulpa tatuată de femeie. După aceea au început povestirile galante ale lui Casanova. Însă, în vremurile acelea, relaţia dintre bărbat şi femeie nu era un motiv de bârfă, aşa cum este astăzi. Exista o anumită decenţă în manifestarea lor. Iar dacă astăzi mai apare şi un copil, tatăl şi mama nu mai formează un „noi” familial, ci rămân individualităţi separate, chiar şi cu numele de fată. Desigur, şi în trecut oamenii se amuzau pe seama întâmplărilor amoroase, dar asta se făcea cu decenţă şi pitoresc. Ce încântătoare este lectura despre noaptea petrecută de moş Nichifor Coţcaru cu evreica, la umbră de codru, din care aflăm că, pentru el, familia era totul!

Însă, în lumea actuală, sensul familiei s-a pierdut. Ca, de altfel, şi cel al paternităţii. Pentru tinerii de astăzi, părinţii sunt nişte bolnavi, degeneraţi, bicisnici, lipsiţi de tot ce-i poate da trupului forţă – cu excepţiile de rigoare. Încă şi mai severi, tinerii umblaţi prin lume văd în părinţii lor nişte rataţi, ca făcând parte dintr-o generaţie ratată. Ruşinea de a semăna cu părinţii le umple sufletul, iar cei care nu se pot elibera de ei ajung să se drogheze sau, în cel mai fericit caz, să fugă de acasă. Cunosc personal părinţi care, din grija exagerată de a-şi avea copiii sub supraveghere, au urmărit să petreacă alături de ei cât mai mult timp posibil.

Este cazul unor profesori care şi-au înscris copiii la şcoala în care ei predau sau este situaţia în care un părinte îşi angajează copilul acolo unde este chiar el şef. Acasă, părinte, la serviciu, şef, bietul copil nu mai poate respira de grija părintească. Şi aşa apare nevoia de a consuma droguri, ca o eliberare de sub autoritatea paternă. Iar dacă, în sens tradiţional, societatea era divizată pe verticală – adică, individ, familie, comunitate – acum ea este divizată pe orizontală, după generaţii. Fiecare familie devine un butoi de pulbere, mustind de frustrări şi resentimente. Ceva iremediabil disociază noua generaţie de cea dinaintea ei. Generaţia actuală nu e în stare să se elibereze de frustrările propriei existenţe, ceea ce duce, pe drumul cel mai scurt, la droguri şi la alte subterfugii pentru a se elibera de părinţi. Lupta cea mai aprigă şi fără îndurare este cea care îi ridică pe fii împotriva taţilor. Tinerii de azi nu mai tolerează să fie nişte Isaac, pe care Avraam să-i sacrifice tradiţiei – convinşi, dimpotrivă, că Isaac trebuie să-l sacrifice pe Avraam pe altarul modernităţii. Adică pe altarul pe care se întemeiază civilizaţia europeană actuală, care înseamnă o deformare a lumii tradiţionale. E vorba de o lume doborâtă de depresie, stres şi egoism. Nu doar ascultarea de părinte a ajuns blamată, ci însăşi paternitatea. Astăzi asistăm la un proces de discreditare a condiţiei de părinte, ceea ce a dus la slăbirea rezistenţei familiilor, la subminarea solidarităţii lor în jurul unor mari încercări. Iar părinţii se fac vinovaţi că nu mai ştiu să se comporte ca nişte părinţi adevăraţi, adică să-şi iubească copiii în mod necondiţionat, crezând că supravegherea e totul.

Distribuie pe Facebook