Am „petrecut” noaptea de Anul Nou la ţară. A fost o noapte friguroasă şi fără zăpadă. În răcoarea şi tăcerea odăii, tic-tacul monoton şi neîntrerupt al ceasornicului de perete îmi amintea că, alături de viaţa mea, nu mai există nimic în afară de timp, care şi el se scurge neîntrerupt, uniform, fără sfârşit. M-am întors în sat după o lungă absenţă şi am văzut că nici nucul de lângă casă nu mai este. „Şi se duc pe rând, pe rând/ Şi se duc ca clipele, scuturând aripile” (M. Eminescu). Acesta este timpul eminescian. De altfel, cursul neîntrerupt al timpului l-a simţit Mihai Eminescu când şi-a scris glosa care începe cu: „Vremea trece, vremea vine…” Da! Vin zilele şi mereu trec spre nefiinţă şi apoi vin iar altele şi neantul le înghite pe rând. Şi totuşi, e ceva inactual în satul acesta, ceva în afară de timp. Starea lui viitoare are o realitate actuală tot aşa de reală, ca şi starea lui prezentă. Viitorul acestui sat există gata construit. Drept care, e şi nu e satul copilăriei mele. Iar în timp ce viaţa mea este divizată de atâtea tendinţe contrarii, frământată de atâtea chemări adverse, în care mocnesc tăcute explozii viitoare, satul este cuprins numai de o repetiţie cosmică.

Simt în această noapte a Anului Nou o operaţie sufletească de purificare şi ascetism, de renunţare şi repaus. Îmi scriu gândurile la lumina unei lămpi numai din dorinţa de a trăi ceva din trecut. Iar scrisul acesta este un fel de trezire violentă, aproape inconştient pregătită. Iată dar cum odată cu mine s-au întors şi amintirile, peste care cenuşa unor ani s-a aşezat să le stingă floarea timpului, aducând laolaltă realităţile a două vieţi suprapuse: una trăită în casa părintească şi cealaltă rătăcind prin lume. Iar întoarcerea mea la casa părintească nu s-a terminat în acest loc uitat de lume, ci în sufletul meu. Şi în loc să mă aflu la un capăt de drum, mă aflu la o încrucişare de drumuri. Doar câteva momente surprinse pe un prag incert dintre vis şi viaţă: un cântec de cocoş, un fâlfâit de aripi ale unei păsări de noapte. Doar atât! Oamenii sunt aşezaţi în anotimpuri tăcute. Anotimpuri care nu sunt numai zilele din calendar, ci şi sentimente. Noaptea Anului Nou este mai întâi un sentiment, ca abia apoi să fie răscrucea dintre ani. Ea este un vis eminescian, nu numai o masă bogată.

Apoi, în prima zi a Anului Nou, am mers prin sat şi mi-am dat seama că altă lume s-a ridicat între timp; o lume străină pe care nu o mai cunosc şi cu care nu mai pot să mă împac. Oamenii nu-şi mai construiesc bănci la poartă pentru a se întâlni la zi de sărbătoare. Nu-şi mai fac nici fântâni pentru a potoli setea drumeţului. În vârful parului a rămas pustiu cuibul de barză. În satul acesta, lucrurile de demult au fost prinse de somn. Într-un ornament frumos, doarme un simbol. Or, în trecut, un simplu ciomag incizat prezenta arta păstorilor şi imaginea florilor ce creşteau pe munte. Lutul este acum smălţuit. Astăzi culegem fără a mai semăna.

Oala de lut a fost spartă de cratiţă. Acesta este progresul, zic cei mai mulţi. Să ne întoarcem, zic alţii din ce în ce mai puţini. În trecut, satul era plin de culoare şi pitoresc. Era un sat format dintr-o lume închisă, trăind cu superstiţiile ei de veacuri, cu legendele ei locale, cu atmosfera ei morală, cu dramele ei. Dar astăzi, această lume este cu totul alta decât cea cunoscută de mine. E o lume rurală cu infiltraţii urbane – infiltraţii în limbaj, în moravuri, în felul de a privi şi a înţelege viaţa. Şi…”Vremea trece, vremea vine”, pare a-mi spune acum o voce în taină, iar pendula de pe perete o repetă parcă şi ea, cu tic-tacul ei având aerul a-mi grăi: „Grăbeşte-te şi trăieşte cât mai deplin clipa trecătoare a timpului, care niciodată nu va mai reveni!”. Şi tic-tacul ceasornicului, care pe alţii îi adoarme cu monotonia lui, pe mine – dimpotrivă – mă agită şi mă urmăreşte cu o obsesie chinuitoare. Ca să nu-l aud, ca să-l uit, am luat o carte în mână: „Sărmanul Dionis”. Mi-am dat seama că eroul lui Eminescu nu credea în existenţa a ceva real al timpului. După Dionis, „timpul” este o nălucă, o zămislire, o creaţie a spiritului nostru: „Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, Dascăle – zise Dionis – azi sunt încredinţat că vremea nemărginită este făptura nemuritorului suflet”. Or, pentru omul obişnuit, timpul este cât se poate de real. Toate câte ni se întâmplă, tot ce vedem le fixăm în timp.

Iată dar cum, în satul copilăriei mele, trăiesc astăzi vestigiile unei lumi rurale împreună cu inovaţiile actuale ale lumii urbane. Căruţele stricate sunt abandonate şi depozitate în spaţiile amenajate din spatele caselor. Aceste căruţe arată ca nişte caleşti de demult care purtau pe uliţe tinere domnişoare spre locurile de întâlnire cu tinerii juni. Şi nici colindătorii nu mai sunt aceiaşi. Astăzi, ei strigă trei, patru versuri dintr-un colind cunoscut, după care îşi aşteaptă banii. Or, în copilăria mea se cânta colindul întreg, de către toţi copiii şi primeam în dar covrigi, pesmeţi, mere şi pere. Şi eram foarte bucuroşi de acest dar. Astăzi, dacă aceşti colindători nu primesc bani, cel care oferă riscă să fie înjurat chiar în propria curte. Alte timpuri, alte moravuri. Se aude tic-tacul pendulei din perete. Se apropie anul 2017. Dar nu, deja a venit. Tic-tac, tic-tac.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook