Sunt mulţi dintre cei care au plecat cândva de la casa părintească pentru a-şi face un rost în lume. I-au lăsat acasă pe cei dragi şi au plecat doar cu amintirile şi cu câţiva bani în buzunar. Abia desprinşi de copilărie, aceşti tineri au luat drumul împlinirii adulte. Timpul a trecut, iar sufletul lor mai este azi mişcat doar de câteva amintiri din copilărie. În faţa unor astfel de amintiri, care nu au fost şterse de pecetea timpului, conştiinţa lor le răspunde cu aceeaşi emoţie, cu aceeaşi paloare a feţei ca şi cum o întâmplare sau alta copilărească s-ar petrece din nou. Drept care, dacă peste ani intrăm în casa părintească, amintirile sunt trezite de mirosul cu totul aparte al încăperilor, miros ce s-a păstrat acelaşi. Invadaţi prin toţi porii de amintiri, ne trezim cu glasul stins, ca şi cum noi înşine am fi devenit o umbră printre umbre de altădată. De altfel, mi s-a întâmplat recent să retrăiesc o imagine pe care am mai trăit-o cândva în copilăria mea.

Aşadar, în urmă cu mulţi ani, o fetiţă de vreo 12 sau 13 ani lua apă de la o cişmea aflată la marginea drumului, într-un ulcior de lut ars. La un moment dat, biata copilă a scăpat ulciorul din mână, care s-a făcut cioburi. Eu eram puţin mai mare decât ea şi, când am văzut ce i s-a întâmplat, un val de paloare mi-a cuprins faţa, urmat de câteva clipe de amuţire şi de tremur în braţe şi-n picioare. M-am dezmeticit însă repede şi am luat-o la fugă spre cişmea, încercând să fac ceva pentru fată. Însă era prea târziu; din ulcior nu mai rămăseseră decât câteva cioburi de culoarea pământului ars. În acel moment, am fost parcă cuprins de vrajă. Cu o tresărire ciudată, am apucat să-i promit fetei că o să-i fac eu rost de un nou ulcior. Ceea ce am şi făcut. M-am repezit acasă şi, fără să o mai întreb pe mama, am luat un ulcior care am bănuit că seamănă cu cel spart, dându-i-l copilei nefericite. Pe fata respectivă nu am mai văzut-o decât peste mult timp, într-o împrejurare la fel de misterioasă. Întors după mulţi ani acasă, aşadar, la fel ca eroul din basm, deci încă tânăr, am văzut în faţa aceleiaşi cişmele de demult o femeie care lua apă într-un ulcior de lut ars. Era o tânără foarte frumoasă. La un moment dat, tânăra a scăpat ulciorul din mână, care s-a spart imediat. Nu am mai alergat la mama după un alt ulcior, dar am rămas ţintuit locului în faţa unei astfel de imagini. O mai trăisem cândva în copilărie. În faţa realităţii imaginii de demult, m-am trezit cu privirea tulburată de o lacrimă.

Prin urmare, dacă aş fi autor de basme, cred că aş schimba finalul basmului „Tinereţe fără bătrâneţe”. Toată lumea ştie cum se termină acest basm. Făt-Frumos se întoarce pe pământ şi îşi regăseşte casa părintească, deschide o ladă şi, într-o clipită, dă de moarte, moartea lui, deşi încă tânăr, care însă îi spune „bine că te-ai întors, că de mai stăteai mult mă sfârşeam eu”. Drept care, eu aş schimba acest final şi i-aş fi permis eroului să-şi trăiască imaginea regăsită până la adânci bătrâneţi. Adică să-şi trăiască iubirea, nu să fie cuprins de moarte. Deci, e vorba de unul dintre miturile cele mai semnificative din câte a păstrat poporul nostru şi care a fost scos la lumină de Mihai Eminescu, demonstrând că poporul român este supus spiritului obiectiv, nu dorinţelor sufleteşti (de aici ar trebui să se plece atunci când îi judecăm pe români).

Prin urmare, în această oscilaţie între real şi ireal a basmului, în acest unghi ce se deschide între concret şi fantastic, ne regăsim uneori fiecare dintre noi. Basmul se mişcă la început într-o lume reală, ca s-o ia apoi spre o lume ireală, cu imperceptibile trepte ale unui alt tărâm. Deci, fantasticul nostru pleacă de la evenimente obişnuite, reale, pe care le transfigurează brusc o imagine primordială. De exemplu, într-o curte, într-o încăpere obişnuită sunt zone de singurătate, zone de mister, unde totul devine straniu, iar lumina se schimbă într-o ritmicitate calculată. Şi astfel, uneori, nu mai recunoaştem nimic din cele ce ne înconjoară. Basmul eminescian prezintă o realitate care nu vine din regiuni depărtate, ci din imediatul de lângă noi, dar închisă în amintiri şi vise. Iată dar cum mitul acesta pune în evidenţă faptul că fiecare om aduce în lume o problemă sufletească, pornită de departe, din cauzalitatea cea dintâi, iar această problemă are o desfăşurare pe toată durata vieţii lui, chiar şi dincolo de moarte. Şi astfel, lucrurile care se încheie nu se termină niciodată.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook