Da! Poate fi şi un fleac, o „nimicură”, cum diminutiva cineva nimicul. Dar nimicul ăsta, fleacul ăsta poate fi, social vorbind, pernicios, consumptiv, poate slăbi organismul societăţii până la totală degradare morală. O să ajungem la un moment dat, tolerând fleacurile şi nimicurile, să distrugem fibra noastră morală, să nu mai dispunem de bunul simţ, de politeţe, de respectul pentru profesie şi cuvântul dat. Le bagatelizăm, le trecem cu vederea, că nu prea mai contează azi, că altele sunt vremurile, că onoarea, omenia, prietenia, solidaritatea, solicitudinea sunt valori dintr-o altă lume, apusă.

Despre ce este vorba? Port şi eu ochelari, ca multă lume, şi am nevoie din când în când de un meşter care să-mi monteze o lentilă, să-mi repare o ramă, să-mi strângă un şurub. La doi paşi de redacţie, în spatele blocului Mobilux, se află două ateliere de reparat ochelari. Pe unul dintre meşteri chiar îl cunosc şi, cum este amabil şi atent, mă opresc deseori la el să pun ceva la punct. Nu ştiu cum se face că, zilele trecute, am deschis uşa celuilalt atelier, unde i-am solicitat unuia dintre cei doi meşteri să vadă dacă poate suda o ramă de metal care a cedat. Asta, pentru că tot am intrat. Cel mai corpolent şi mai la îndemână s-a uitat la ochelari şi mi-a spus că „afacerea” se rezolvă, că mă costă 15 lei, dar să revin după 40 de minute. Cum mi se părea rezonabil timpul de aşteptare, am acceptat şi am lăsat ochelarii. N-aveam ce face, am pierdut timpul o oră, că nu puteam scrie, nici citi – or, asta este meseria mea, asta e corvoada mea, din ea îmi câştig pâinea – şi am revenit la ghereta din gang.

– Sunt gata? – am întrebat eu bucuros că rezolv o treabă sâcâitoare. Omul s-a uitat nedumerit la mine, apoi m-a recunoscut, a căutat pe un banc murdar, a dat de ochelarii mei nereparaţi şi mi-a spus nonşalant că a uitat de ei. N-avea nici urmă de regret în voce, nici în expresia feţei, de parcă aşa era normal. Dar, treacă de la el, dacă mai aşteptam, mi-i repara pe loc. Să mai stau încă 40 de minute? L-am refuzat supărat, fiindcă mi-a răpit o oră din timpul meu de serviciu şi nici măcar nu şi-a cerut scuze. Cum l-ar fi obligat minima politeţe. Fie ea afişată şi într-un obscur atelier. Sau cu atât mai mult! Dar omul n-a fost la şcoala asta, nu-i păsa, a dat din umeri şi mi-a spus… pas. Nu-i păsa că a ratat un client, poate chiar mai mulţi, fiindcă nu bănuia că pot avea şi eu ac de cojocul lui. Al unui ignar meşteşugar care nu s-a ţinut de cuvânt. La el „chestia” asta nu contează. Contează că e atelierul lui, e meseria lui. Dacă nu-mi place că m-a făcut să aştept o oră degeaba, să fiu sănătos. Ce-o să-i fac? O să-l reclam? Unde? La Protecţia Consumatorului, la Fisc? Cine mai ia azi în seamă reclamaţiile astea? Şi, de pe scaun, s-a uitat ostil la mine cu atitudinea celui care spune na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o!

Era evident pentru mine că n-avea rost să-i fac eu educaţie în atelierul lui. E „patron”, e „stăpân”, e pe terenul lui. Eu nu eram decât cineva care avea nevoie de serviciul lui. Dacă voiau muşchii lui îl făcea, dacă nu, nu. I-am „citit” mentalitatea de meseriaş de duzină, gata să supraliciteze. De ce mi-aş pune mintea cu el? – mi-am zis.

Aşa că l-am lăsat în plata domnului, cum se spune, dar mi-am propus să sancţionez public un asemenea comportament. Fiindcă nu-i singular. E ca la un fermoar: dacă se rupe o zală, nu-i mare bai, dar dacă se strică mai multe şi nimeni nu are reacţie, înţepeneşte tot mecanismul, se gripează, social vorbind. Azi se poartă mitocăneşte un ciocănar, mâine un pantofar, poimâine un instalator şi ne trezim că, din neghiobia unui prostovan sau a doi-trei, suntem trataţi ca atare noi, argeşenii, ba chiar noi, românii. Dacă eventual clientul e străin, ne etichetează! Ne asociază cu mâncătorii de lebede, cu cei care fură din buzunare pe străzile Parisului.

Aşa stând lucrurile, e bine să zic eu că nu-i ăsta un capăt de ţară şi să nu-l bag în seamă? Cred că nu-i bine. Mai bine să-l bag eu în cerneală. Poate că se trezeşte şi îşi dă seama că a greşit. Dar eu, ca purtător de condei, sunt dator să-i atrag atenţia că purtarea lui nu numai că generează disconfort, jigneşte un client, dar îl poate duce şi pe el la faliment, la tragerea oblonului gheretei sale de mic întreprinzător certat cu politeţea, cu buna cuviinţă. Poate fi un meşter bun, poate chiar avem nevoie de serviciile lui, dar este fără îndoială un meşter păgubos pentru un client care-i pretinde şi respect faţă de timpul lui. Care timp costă bani, vorba englezului.

Ce-a pierdut? Să fie convins că nu doar un client ori mai mulţi, ci încrederea tuturor celor care pretind de la un prestator, odată trecându-i pragul, un serviciu prompt, calitate, respectul cuvântului dat. Şi, apropo de calitate, am găsit, la un atelier de pe bulevardul Brătianu, un meşter care mi-a reparat rapid ochelarii, oferindu-mi tehnic o soluţie mult mai funcţională şi mai estetică. Dar, repet, nu asta-i problema, ci comportamentul găunos şi pernicios al unuia care crede că, dacă ţine în mână o şurubelniţă şi un cleşte, este şi el un boss. Sărmanul de el! N-a ajuns să lucreze la o multinaţională, să vadă acolo ce înseamnă disciplina muncii şi cu ce se mănâncă ea. Ce înseamnă nerespectarea cuvântului dat. „Nimicura” asta, fleacul ăsta! Altminteri, nu cunosc nimic mai exasperant pe lumea asta decât hărnicia unui prost!

Distribuie pe Facebook