Când am citit următorul epitaf pe frontispiciul Universităţii Bucureşti „Români, am mai pierdut un mare român”, am aflat că Petre Ţuţea a murit. În acele clipe sufletul meu traversa o stare de ambiguitate: pe de o parte eram trist din cauza acestei pierderi, pe de altă parte eram mândru că marele român era muscelean. Era 3 decembrie 1991. O zi cu un frig teribil. Era un cer senin şi soarele strălucea cu raze… ca într-un vis eminescian. Zăpada se preschimbase în haină care îmbrăca totul: pomi, case, figuri de oameni. În ziua aceea mi-am dat seama că fiecare om are în viaţa lui momente când adevărul, acest veşnic căutat, îi stă în faţă, îi vorbeşte şi i se arată. Fiecare dintre noi are clipe în care conştiinţa se identifică complet cu persoana noastră. Un asemenea moment, aşadar, a fost anul 1990, când au erupt din cultura română două figuri de geniu: Petre Ţuţea şi Emil Cioran. Era anul când au apărut cărţile lui Emil Cioran, iar Petre Ţuţea putea să-şi publice manuscrisele.

Cărţile lui Cioran nu înlesnesc digestia, nici nu gâdilă lenea noastră de cugetare. Ele tulbură concepţiile pe care se rezema liniştea sufletelor noastre. La Emil Cioran am găsit o morală individualistă care face apologia eului determinând un refugiu în cetatea pesimismului. Cioran, într-un stil propriu, descrie spiritul de nemulţumire al vremurilor sale şi, mai mult decât atât, el mărturiseşte durerea dată de faptul că oamenii sunt siliţi să trăiască într-o ordine cosmică impusă de o naştere nechemată şi lansează strigătul disperării prin cărţile sale, devenind doctrinarul pesimismului rezemat pe cultul fatalităţii. În schimb, sub forma sprintenă a adevărului, Petre Ţuţea înfăţişează, într-o formă originală, o altă lume, diferită de cea a lui Cioran şi mai apropiată de sufletul românului simplu. Petre Ţuţea aparţine, prin gândurile sale, acelor zăcăminte ale poporului care nu sunt încă epuizate de istorie. Ţuţea a fost un „ţăran” în comparaţie cu Emil Cioran şi Mircea Eliade. Cioran este un filozof negativist, care a intrat în contact cu atâtea sisteme filozofice contradictorii, provocându-i o nemulţumire metafizică, o înclinaţie spre negaţie, spre un nihilism morbid. În schimb, Petre Ţuţea te încântă cu ideile sale, introducându-ţi sufletul într-un labirint, prin nesfârşitele ţinuturi ale ideologiilor contradictorii, dar care se elimină din conştiinţa cititorului pe rând, una pe alta. Petre Ţuţea critică subtil şi cu ironie delicată, în ritmul frazelor minunat construite, plin de noutate şi pitoresc, încercarea unora de a afirma un alt adevăr decât cel din Evanghelii. Iar concentrarea interioară pe care i-a impus-o detenţia comunistă, singurătatea celulei îi determină lui Ţuţea ideea că important pentru viaţă este găsirea sintezei ei. Ţuţea a căutat, în succesiunea imperfecţiunilor, o unitate, o reunire a sunetelor discordante într-o largă armonie.

A căutat în eul său, a adâncit, a studiat, ceea ce conţine neschimbător, scoţând în lumină sentimente şi emoţii care duc la credinţa în Dumnezeu. Creator al unei sensibilităţi naţionaliste, pasionat al unei unităţi morale în diversitatea prezentului, căutând în acelaşi timp un echilibru între cultură şi ideologie, Petre Ţuţea rămâne mai mult decât un realizator în arta vorbirii, un adevărat educator al poporului.

După câteva zile de la moartea lui Ţuţea, am mers la înmormântare. La Boteni, locul de naştere al filozofului creştin, lumea satului se rotea în jurul corpului neînsufleţit, tăcută şi cu luare aminte la cei care nu mai sunt. Ei formează majoritatea. Soarele iernii trimitea peste geamurile înalte ale bisericii raze sfioase care luminau pereţii şi pardoseala de piatră, pierzându-se pe albul şervetelor de la prinoase. Mortul era întins pe masă, cu faţa de ceară, cu ochii înfundaţi în orbite, cu gura strânsă, cu mâinile pe piept. I-am pus în mână o lumânare, ca să vadă căile văzduhului în felul cum sfaturile lui mi-au luminat drumurile întortocheate ale vieţii. Oamenii din biserică au îngenunchiat, au sărutat icoanele… În drum spre groapă, cerul s-a întunecat deodată. Un întuneric orb şi adânc ne învăluia pe toţi cei care, cu feţele palide, îl însoţeam pe Ţuţea pe ultimul drum. Apoi, m-am întors acasă cu gândul la Dumnezeu. Pe drum, o boare proaspătă cădea pe nesimţite şi primenea aerul. O înfiorare de vânt trecea când şi când printre crengile copacilor. Dar în sufletul meu s-a strecurat mai întâi insidios, apoi tot mai pregnant, mai stăruitor, ideea morţii. Fiecare dintre noi am adoptat o atitudine subiectivă în faţa acelei aşteptate linişti misterioase ce ne va cuprinde o dată pentru totdeauna, care este moartea. Fructul se formează prin moartea unei flori, sămânţa creşte după dezintegrarea fructului, copilul se naşte prin sacrificarea tinereţii mamei. Şi ciclul e nesfârşit. Cimitirul prelungeşte cetatea. Ne-am obişnuit cu ideea morţii, am angajat dialogul cu eternitatea, ne-am călit, stimăm moartea ca pe un mare nivelator al valorilor. Unii au considerat-o ca unica ocazie de a ne cuceri identitatea proprie. Fiecare moare singur, fiind singur, omul este pentru prima oară el însuşi. Clipa inaugurală a autenticităţii coincide, astfel, cu sfârşitul destinului său. Aflăm ceea ce suntem în momentul în care nu mai putem fi. Ascultăm vocea din adâncurile fiinţei noastre când încetăm a o mai auzi.

Am renunţat la aceste gânduri şi mi-am întors privirea spre râul Argeşel, care, cu reflexe de oglindă, îşi trecea apa rece pe sub gheaţă. Prin acele locuri, în iernile grele, lupii ies noaptea şi atacă gospodăriile ţăranilor. M-am uitat în jurul meu şi m-am bucurat. Zăpada se reliefa în reflexe multicolore. Cu mulţi ani în urmă, Petre Ţuţea a plecat din Boteni, ca să intre într-o lume străină lui, cu pasiunea aceluia care, la început, se simţea pierdut într-un steril vagabondaj intelectual. Dar toată această neastâmpărată inteligenţă care se dăruia cu o pasiune pururi tânără a primit dezlegarea enigmei într-o zi de decembrie a anului 1991. Moartea l-a îmbrăţişat în această taină a nefiinţei de la care şi-a ferit gândul prin credinţa sa în Dumnezeu.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook