Mă impresionează mult fotografia ursului de după gratii. A fost surprins cu labele strecurate printre zăbrele şi cu botul, la fel, amuşinând libertatea de dincolo de cuşcă. Ochii trişti, foarte trişti, cum altfel? Explicaţia de sub fotografia apărută în presă: o româncă salvează urşii lumii. Privesc, mă emoţionez, dar totodată mă surprind întrebând: dar pe ai noştri cine-i salvează? Dar pe noi?

Mă întreb şi-mi amintesc, nu fără frisoane, de prima mea întâlnire cu ursul. Copil fiind, urcam cu tata pe cărarea muntelui spre stâna Marginea, unde avea loc răvăşitul oilor. După o cotitură, la nici zece metri, ne trezim faţă-n faţă cu o namilă de urs. Rămânem încremeniţi, fiara se uită mirată la noi, iar după o clipă părăseşte cărarea şi se duce-n treaba lui. Noi, cu teama-n suflet, ne grăbim spre stână, iar picioarele parcă prind aripi, nu mai sunt deloc grele.

Cu câţiva ani în urmă, coboram pe traseul decovilului de la Covasna împreună cu soţia şi copiii. Eu eram atent la unul dintre băieţi să nu se împiedice de traverse, fiindcă avea ambele braţe în gips, legate de gât. La un moment dat aud, tremurândă, vocea soţiei: „Mihai, tu vezi ce văd eu?” Mă uit şi văd, în pantă, la vreo 15 metri sub noi, o ursoaică, urmată de doi pui, traversând linia de decovil. Ne-am oprit, n-am scos o vorbă, ştiam că ursul aflat sub tine la munte nu te atacă, dar era totuşi o mamă cu pui. Cum am ajuns la hotel, nevătămaţi, să nu mă întrebaţi. Important este că ursoaica nu s-a ascuns în tufiş, cum ne temeam, şi nu ne-a atacat.

Ce vreau să spun cu doar aceste două întâmplări? Că şi ursul, deşi fiară sălbatică, are legea lui. Îi respecţi legea, te respectă şi el, dar să nu-i încalci habitatul, să nu-i „umbli” la mâncarea lui, chiar dacă oaia răpită este din turma ta. A ta, dar odată aflată la păşune, este şi a lui. Cum nu al lui este însă oraşul Sibiu, dacă ne referim la „puiul” de urs care a nimerit în mijlocul oraşului zilele trecute, făcând atâtea valuri în ajunul alegerilor. Cu oricât patos ar invoca cineva dreptul animalelor la viaţă, puiul ăla, dacă era pui – auzi, de şase ani, la 175 kg şi 160 cm lungime! – n-avea ce căuta în oraş. Sigur, el n-are nicio vină. S-a rătăcit, habitatul lui a tot fost restrâns de acţiunea de cotropire a terenului de către om şi, iată, s-a trezit în buricul târgului. Unde, ce să discutăm, trebuia oprit să nu facă vreo pagubă… umană, fiindcă realmente exista acest risc. Dar şi aici, ca şi atunci când vine zăpada, ori cutremurul, ori apa mare, ne trezim că nu avem proceduri, suntem luaţi prin surprindere. Inutil să mai fac şi eu valuri.

Ar merita, în schimb, să „ţipăm” şi prin presă la legiştii noştri, la autorităţile statului, să prevadă situaţiile… neprevăzute şi să stabilească procedurile de urmat. Altminteri, ne lamentăm, bombănim, politizăm şi… atât!

Nu facem nimic concret pentru a şti cum să ne descurcăm, dacă ne trezim cu ursul în ogradă, ori în oraş, dacă ne trezim, tot aşa, cu un… extraterestru. Ce facem? Cum reacţionăm? Ce ne sfătuiesc dragii noştri de pricepuţi la toate. Ne sfătuiesc, dar după ce s-a terminat „războiul”. Asta, pentru că, iată, şi la noi, cum aflăm de la şeful silviculturii, ing. Armand Chiriloiu, avem în arealul argeşean nu mai puţin de 250 de urşi. Care urşi, unii, relocaţi, au mai dat iama prin târle şi prin gospodăriile oamenilor, au mai poftit la un miel ori la un viţel, au mai tras de urechi un purcel, iar omul, de regulă, s-a ales cu paguba. Şi, ne spune dl. Chiriloiu, o să fie şi mai rău în continuare, că acum urşii mai au jir de fag, mai au ce mânca, după care începe foamea…

Aşa cum se pune acum problema, după beleaua de la Sibiu, omul nu mai are dreptul să se atingă nici măcar de un fir de păr din blana ursului din pădure, că-l înhaţă cei cu „drepturile animalelor”. Că de ale omului nu se mai prea sinchiseşte nimeni! Cota de ucis urşi „cu probleme” la Argeş este de vreo 15, dar asta nu rezolvă problema coabitării omului cu fiarele pădurii. Nu cota este, cred, relevantă, nici la urşi, nici la imigranţi, nici la extratereştri, nici la altceva. Contează conştientizarea relaţiei pe care trebuie s-o stabilim cu vecinii noştri, că-s câini vagabonzi, că-s urşi, ori lupi ş.a.m.d. Ce facem noi, ce fac instituţiile statului abilitate pentru aşa ceva? Mai nimic, iar atunci când se trezesc la ananghie, trag cu puşca în câinele „turbat” ori o bagă pe mânecă, fiindcă n-au căutat, nu s-au gândit la soluţii care să rezolve situaţiile neprevăzute. Mă rog, mai există şi soluţia demisiei, cum a făcut-o şeful poliţiei din Sibiu, dar asta nu ne prea încălzeşte, fiindcă nu rezolvă dilema. Vine altul şi, dacă nu trage cu puşca, trage la… aghioase în biroul statului. Degeaba!

Că noi, crescători de animale, gospodari, alegători, ne aflăm în situţia ursului păcălit de vulpe. Îi votăm pe aleşi să facă legi, să pună-n echilibru omul cu natura, cu mediul, cu ursul, iar ei habar nu au cum să facă ordine în haos, cum îşi intitulează o carte Nichifor Crainic. Şi nici nu au bunul-simţ al ursului, care se dă la o parte din potecă – a se citi din funcţie – atunci când nu-i dreptul lui, ci al omului. Sau, mă rog, al alegătorului care a greşit când a ales ce a ales, ispitit la rându-i de platformele electorale care, mai toate, s-au dovedit tare mincinoase. Că-ţi vine să le zici când vin la tine: plimbă ursul!

Mihai GOLESCU

Distribuie pe Facebook