Poporul nostru a început să fie condus după legi constituţionale abia începând cu secolul al XIX-lea. Până atunci, principala lege a fost obiceiul pământului. Şi chiar şi aşa, textul unor legi nu era înţeles, nici măcar în cazul în care ideea frazei legislative era la nivelul mentalităţii ţăranului. Înţelesul unor astfel de fraze varia de la om la om şi, cu siguranţă, de la un loc la altul, de la o epocă la alta. Deci, copierea unor texte de legi după legislaţii străine făcea ca interpretarea românească să întâmpine reale probleme, mai ales că aceste legislaţii importate veneau cu doctrina lor, cu cultura, civilizaţia, cu mintea şi cu sufletul străinilor. Aceste probleme le întâmpinăm şi astăzi când vorbim, de exemplu, despre arestul la domiciliu sau când este pus cineva sub control judiciar. Nu mai vorbim despre celebra sintagmă: suspiciune rezonabilă. Este o evidentă lipsă de claritate când avem în vedere această sintagmă, în condiţiile în care ea reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, se reţine că prin suspiciune rezonabilă trebuie înţeles suspiciunea bazată pe motive verosimile. Cu alte cuvinte, dacă eu îl suspectez pe cineva că ar fi făcut un lucru anume, această bănuială devine verosimilă. Mă gândesc că dacă am o asemenea suspiciune faţă de soţie, ce fac, trec direct la divorţ?

Prin urmare, noi, românii, nu avem cultura, educaţia şi nici doctrina pentru astfel de legislaţie vest-europeană. Mai mult, în trecut, românii nu ştiau ce înseamnă principii constituţionale precum: egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei, proprietate inviolabilă etc. Ei ştiau despre obiceiul pământului şi despre drepturile obţinute prin naştere. De aici, goana după slujbe în divan, care se moşteneau din tată în fiu. Şi chiar dacă slujba trecea la altul, nu înseamnă că se pierdea rangul. Şi acum îi apelăm pe foştii miniştri, de exemplu, tot cu apelativul de „domnule ministru”.

Drept care, în trecut, naşterea juca un mare rol; fiul unui dregător, oricât de tânăr era sau incapabil, trebuia să urmeze slujba tatălui său. Astfel boieria de slujbă se dădea ca sinecură şi ca rang. Acelaşi lucru vedem că se întâmplă şi astăzi cu notarii, juriştii, avocaţii, profesorii universitari etc., profesii care rar trec dincolo de familiile acestora. Într-o localitate, de exemplu, aceste domenii profesionale erau monopolizate de câteva familii. S-au creat adevărate bresle familiale. Sociologic, acest fenomen se poate explica prin faptul că factorul biologic al spiţei de neam face loc unui fenomen juridic. Fiecare neam este reprezentat printr-o rudă sus-pusă. H.H. Stahl dă ca exemplu oraşul Câmpulung, care a fost luat în stăpânire, în prima parte a secolului al XX-lea, de patru familii. Or, ceea ce se întâmplă zilele acestea la Ploieşti, de exemplu, nu e confruntarea unor persoane pe temeiul legii, ci lupta unor familii locale pentru luarea în stăpânire a oraşului.

Concluzia este că în localităţile noastre există gaşca procurorilor, cea a notarilor, a politicienilor, a primarilor etc.

Aproape toate localităţile noastre sunt cucerite politic de către aceste găşti parvenite, pe care niciun scrutin electoral nu le va da la o parte. Iar măsurile lor administrative nu reglementează, ci mai mult tulbură. Şi astfel, comunităţile noastre sunt lipsite de unele drepturi, distribuindu-şi puterea doar în interiorul unui cerc restrâns de persoane. Nu ştiu dacă vom ieşi vreodată din această lume dominată de interesul personal. Iată dar cum genealogia din dreptul civil este o realitate juridică, o realitate nescrisă, dar deosebit de prezentă. Comunităţile noastre sunt „umblătoare” pe pile şi relaţii, nu pe legi şi ordonanţe. Această realitate ne arată disoluţia la care a ajuns actul juridic şi dizolvarea socială în forme tribale de existenţă mai ales la nivelul comunităţilor mici, cum sunt unele oraşe şi comune. Dreptul este înţeles la noi ca o noţiune a puterii şi mai puţin ca o logică a unor formule politice de guvernare. Dreptul este pus să îndreptăţească pe cel care dispune de puterea forţei. Iar acesta procedează la fel ca Irod în judecata lui Iisus. „Dacă situaţia (poporul) o cere…”, se justifică el. Aceste cuvinte precizează adevărata relaţie a dreptului forţei cu cea a forţei dreptului. Iar dacă Laura Codruţa Koveşi este reprezentanta dreptului forţei, Tudorel Toader apără forţa dreptului. Între aceste două puteri se duce astăzi lupta, care, uneori, este mutată şi în stradă. Drept care, viaţa socială cotidiană a devenit câmpul unor înfruntări mai silenţioase ori mai gălăgioase dintre viziuni, diviziuni şi previziuni asupra vieţii juridice de la noi. Propunerile ministrului Tudorel Toader de reformare a Justiţiei au aprins minţile multor români interesaţi, inclusiv ale unor ambasadori străini. Implicarea acestor ambasadori în treburile noastre interne nu o s-o înţeleg niciodată. Este vorba aici despre suspiciunile mele rezonabile.

Distribuie pe Facebook