Recent, am avut parte de o imensă bucurie. Profesorul Septimiu Chelcea m-a consemnat în cartea sa „Aşa a fost? Aşa îmi aduc aminte”. El a adăugat, la ediţia a doua a acestei cărţi, o scurtă evocare publicată de mine în „Argeşul” (din 13.07.2016), precizând că fac parte din prima promoţie de sociologi de după prăbuşirea comunismului. Am citit cu o imensă bucurie cartea profesorului meu de altădată şi mi-am adus aminte cu câtă emoţie am participat la primul curs susţinut de el într-un amfiteatru al Facultăţii de Drept! Avea o elocvenţă limpede, uşor apăsată, fraza lui se consuma încet, dar cu rigoare ştiinţifică, în care niciodată gestul nu precede cuvântul. Cu mare răbdare, având în vedere că eram în anul 1990, profesorul Chelcea reuşea să ne transmită mai totdeauna căldura generoasă a entuziasmului său pentru demersul sociologic.

Prin urmare, în drumul lung şi greu către împlinirea umană şi morală spre care aspirăm fiecare dintre noi, profesorii au un rol esenţial. Motiv pentru care activitatea la catedră presupune o muncă stăruitoare, conştientă, făcută nu oricum şi cu orice rezultate. Iar această muncă se poate face numai atunci când un dascăl este format el însuşi ca om, pentru a putea forma, la rândul lui, pe cei care îi sunt daţi pentru educare. Şi astfel, şcoala devine un laborator de umanitate, în care educaţia se face pe mici dimensiuni, dar cu semnificaţii deosebite pentru viaţa noastră de mai târziu. Însă, în ceea ce mă priveşte, între mine şi profesorii mei s-a menţinut o oarecare distanţă, acea rezervă care desparte generaţiile. Bineînţeles, unii profesori au făcut să dispară această distanţă dintre noi. Or, dacă despre toţi pe care i-am cunoscut am păstrat amintiri în care afecţiunea se uneşte cu înduioşarea, ceea ce mă leagă în mod deosebit de unii dintre ei, peste prăpastia timpului, este pregătirea lor. Iar dintre toţi dascălii mei, aşadar, îl voi aminti pe profesorul universitar Septimiu Chelcea. Nu voi face aici observaţii şi aprecieri despre activitatea lui ştiinţifică şi academică, ci voi scrie despre întâlnirea mea cu el, care nu poate fi expresia unui hazard, ci numele deghizat al destinului vieţii mele. Trebuie să spun că, atât timp cât am urmat şcoala primară din satul natal, alături de părinţi, am avut şi un profesor pensionar, fost deţinut politic, care a studiat sociologia sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti şi a lui Mircea Vulcănescu, fiind coleg cu tatăl lui Septimiu, anume cu etnograful Ion Chelcea. Este vorba de Ioan Popescu-Muscel. La el am auzit pentru prima dată de Septimiu Chelcea. Anii au trecut, iar viaţa mi-a deschis drumul pe care trebuia să-l urmez.

Iată dar cum încă din copilărie am avut şansa să aud de familia argeşeană care a dat doi dintre cei mai mari sociologi români, Ion şi Septimiu Chelcea. Doi sociologi care se trag din Boteni, satul în care s-a născut şi Petre Ţuţea. Iar dacă Ţuţea a ajuns celebru imediat după anul 1990, despre Ion Chelcea lumea ştie mai puţin. Acest lucru se datorează faptului că profesorul Chelcea a făcut parte din lumea academică; o lume care nu-şi poate vulgariza rezultatele ştiinţifice. De altfel, teoria lui Ion Chelcea despre fluxurile şi refluxurile etnice este apreciată de specialişti ca fiind o viziune etno-politică „înalt reprezentativă”.

În Ordonanţa de Guvern 63/2002 a fost avizată favorabil propunerea ca o stradă din zona Bucium din Iaşi să fie denumită „Ion Chelcea”, consecinţă a faptului că musceleanul nostru este întemeietorul Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi. Peste ani, aşadar, aveam să-mi susţin lucrarea de licenţă cu Septimiu Chelcea. Dar profesorul nu ştia că i-am cunoscut familia încă din copilărie din povestirile lui Ioan Popescu-Muscel. Şi nici astăzi nu ştie motivul pentru care l-am ales îndrumătorul lucrării mele de licenţă. Mi-am susţinut licenţa cu el, fiind îndemnat spre aceasta de pregătirea deosebită a magistrului, nu de legăturile noastre coregionale. Motivul i l-am spus, totuşi, mult mai târziu, unui alt profesor drag mie, lui Cornel Constantinescu, prieten de familie cu profesorul Chelcea.

Prin urmare, consemnarea numelui meu în cartea profesorului Septimiu Chelcea „Aşa a fost? Aşa îmi aduc aminte” este o mare onoare pentru mine, mai ales că domnul Chelcea este un reper pentru toţi cei care nu şi-au pierdut speranţa într-o lume mai bună. Lecţiile lui străluceau prin claritate şi metodă. Spiritul lui didactic pornea pe cărările fermecate ale gândirii şi ale imaginaţiei. Ore întregi, el ne vorbea despre metode şi tehnici de cercetare sociologică, despre sociologii de demult, ne plimba prin toate domeniile, cu deosebire prin acela al istoriei sociologiei, lăsându-ne întotdeauna încântaţi de tot ce aflam şi învăţam de la el. Aşa a fost!

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook